Evită-mă, dacă eşti capabil

Ușa judecătorului Regan era la capătul holului. După o bătaie puternică în ușă, am împins-o și am intrat, găsindu-l încruntat în timp ce citea un document, cu nişte ochelari puşi strâmb pe podul nasului său subțire.

– Bună ziua.

Auzindu-mi vocea, judecătorul Regan a ridicat privirea și a dat din cap.

– O, ai ajuns. Timpul trece.

I-am zâmbit înapoi, urmărindu-i privirea spre ceasul de pe perete.

– Am ajuns puțin mai devreme. Se pare că celălalt avocat nu a ajuns încă. Ai auzit ceva de la apărare?

Fața judecătorului Regan arăta semne de oboseală. Și-a dus degetele la ochelari și și-a frecat tâmplele.

– Hai să discutăm despre caz față în față. Ar trebui să ajungă în curând.

De parcă s-ar fi confirmat cuvintele lui, un zgomot de pași s-a auzit de la capătul coridorului. Am aruncat instinctiv o privire la ceas. Mai erau doar două minute. Stai puțin.

Mi-am oprit pașii. Era ceva ciudat la sunetul pașilor mei.

Un zgomot ciudat se amesteca cu sunetul pantofilor. Era sunetul a ceva care lovea podeaua… puternic, ritmic.

Nu m-am putut abține să nu întorc capul spre ușă. Cu cât sunetul se apropia mai mult, cu atât îmi bătea inima mai repede. În cele din urmă, când pașii s-au oprit chiar în fața ușii, ceasul tocmai arăta ora două după-amiaza.

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. După o scurtă tăcere, ușa se deschise încet. Îmi țineam inconștient respirația, trupul meu încordându-se în așteptarea parfumului dulce și cunoscut. Am expirat încet, dar, contrar așteptărilor mele, aerul era încă proaspăt, fără niciun parfum care să persiste. Un sunet ascuțit al bastonului său răsună, semnalându-i prezența înainte ca el să pășească în cameră.

– Onorată instanță.

Nathaniel i-a făcut o ușoară plecăciune judecătorului Regan, cu o privire politicoasă. Apoi, ochii lui reci s-au îndreptat direct spre mine, însoțiți de un salut ironic, rostind numele meu:

– Procuror Chrissy Jin.

Întâlnirea bruscă m-a lăsat împietrit, fără cuvinte și incapabil să-mi țin privirea asupra lui. Judecătorul Regan a întrebat surprins:

– Ești rănit? Ce s-a întâmplat?

Privirea judecătorului era fixată pe șchiopătatul lui și pe bastonul său. Nathaniel a observat acest lucru și mi-a aruncat o privire plină de semnificație. Un zâmbet ironic și abia schițat i-a apărut pe buze:

– Am fost zgâriat de o pisicuță cu colți ascuțiți.

Judecătorul Regan era încă nedumerit, iar eu m-am încruntat fără să-mi dau seama. Deodată, amintirea ultimei noastre întâlniri mi-a revenit în minte, împreună cu avertismentul lui amenințător:

– Data viitoare, înjunghie-mă în gât.

“Data viitoare” la care se referise el însemna clar chiar acest moment. Când nu erau martori.

Am strâns din dinți, încercând să-mi stăpânesc emoțiile. Bătrânul judecător era încă nedumerit, neînțelegând ce se întâmplă.

Iată că răsare soarele.

[Procesul Smith împotriva lui Davis. Jonathan Davis neagă toate acuzațiile.]

Cumpărând un ziar de la un chioșc de pe marginea drumului, nu m-am putut abține să nu mă încrunt. De ce sunt atât de mulți oameni fără rușine în lumea asta?

Privirea mi s-a oprit mult timp asupra titlului mare tipărit pe prima pagină, iar eu am încercat să parcurg rapid articolul. Așa cum mă așteptam, mărturia lui era plină de minciuni, determinându-mi stomacul să se strângă. Cu toate astea, m-am forțat să citesc până la ultima linie.

[Anthony Smith, care îl vizitează frecvent, și-a exprimat anterior simpatia față de Jonathan Davis.]

[Anthony Smith și-a declarat deschis interesul față de Jonathan Davis, deși știa că acesta avea o logodnică.]

[Anthony Smith le-a declarat odată prietenilor săi că ar vrea să conceapă un copil cu un Alfa bogat pentru a progresa pe scara socială.]

[Anthony Smith are antecedente în ceea ce privește achiziționarea unor cantități mari de afrodisiace. Este asta o dovadă că el l-a sedus intenționat pe Jonathan Davis?]

[Jonathan Davis, fiul cel mare al grupului farmaceutic XX, neagă categoric toate acuzațiile.]

[În ziua incidentului, Anthony Smith s-a dus fără permisiune la casa lui Jonathan Davis cu intenția de a-l seduce, în ciuda faptului că era respins în repetate rânduri…]

– Nenorocitule!

Nu m-am putut abține să nu înjur. Morții nu pot vorbi, și totuși îndrăznește să inventeze minciuni și să defăimeze astfel onoarea celui decedat?

El era cel care l-a ucis pe Anthony!

În ciuda eforturilor mele de a vorbi în șoaptă, înjurătura mea a speriat totuși o trecătoare, care s-a întors. Am afișat repede un zâmbet politicos, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Femeia a clipit de câteva ori, mi-a răspuns cu un zâmbet forțat și s-a grăbit să plece. Imediat ce s-a întors cu spatele, expresia mea a devenit rece.

Ar fi trebuit să ia cianură de potasiu. Sau măcar să primească închisoare pe viață; altfel, societatea asta e cu adevărat coruptă.

Ținând strâns în mână ziarul mototolit, am mers cu pași lungi și rapizi. Când tribunalul a apărut în fața mea, grupul de reporteri care stăteau îngrămădiți împreună m-au recunoscut brusc și s-au repezit imediat spre mine.

– Ah, acolo! Domnule procuror, domnule procuror Chrissy Jin!

– Aici, pe aici!

– Uitați-vă aici!

Am mers repede, ignorând mulțimea zgomotoasă de reporteri care se năpusteau spre mine. Ca de obicei, nu renunțau ușor.

– Ați citit declarația avocatului apărării lui Jonathan Davis? Ce părere aveți despre asta?

– Inculpatul pledează nevinovat, așa că probele acuzării sunt suficient de convingătoare?

– Credibilitatea martorului este pusă la îndoială; cum va afecta acest lucru juriul?

– Grupul farmaceutic Davis a anunțat că va folosi toate mijloacele pentru a-și dovedi nevinovăția. Ce a pregătit acuzarea pentru a face față acestei situații?

Am ignorat avalanșa de întrebări și am continuat să merg înainte. În momentul în care mâna mea a atins ușa sălii de judecată, o voce provocatoare a răsunat din spatele meu:

– Poți să învingi firma de avocatură Miller?

Pentru prima dată, m-am oprit și m-am întors. O serie de blițuri s-au declanşat. Am aruncat o privire rece către mulțime, apoi am spus:

– Vreau să spun un singur lucru.

S-a făcut liniște, toată lumea își ținea respirația în așteptare.

– Justiția trebuie să fie aplicată în mod egal tuturor.

Cu aceste cuvinte, m-am întors și am intrat în clădire. Mormăitul s-a ridicat din nou în spatele meu, dar nu m-am mai întors.

– Bună dimineața, Chrissy. Ce agitație!

Colegul meu, Doug, a intrat în birou cu un zâmbet larg. Spre deosebire de mine, care eram ocupat cu verificarea dosarelor, el a intrat fără grabă, cu o ceașcă de cafea în mână. Am întins mâna, i-am luat ceașca, am dus-o la gură și am luat o înghițitură.

Doug s-a uitat la mine cu o privire goală, nedumerit. Nici măcar nu i-am aruncat o privire, mi-am terminat băutura și i-am înapoiat paharul. Doug a râs neîncrezător, apoi a mai luat o înghițitură de cafea.

– Cum e la muncă?

– Nu-i rău, am răspuns sec, frecându-mi ochii obosiți.

– Adversarul e prea puternic, nu pot să-mi las garda jos… Trebuie să rămân vigilent până în ultima clipă.

– Au decis să aleagă firma de avocatură Miller ca reprezentant al lor.

Doug mi-a dat o bătaie prietenoasă pe umăr, apoi m-a întrebat cu blândețe:

– De ce nu ții o conferință de presă? Va fi benefic pentru promovarea ta viitoare. În plus, mandatul tău e la final și trebuie să fii numit din nou.

Am tăcut. Doug m-a privit cu atenție în timp ce eu mă uitam la dosar, apoi mi-a sugerat:

– Dacă ai vreo problemă, spune-mi.

Am ridicat privirea spre el. Zâmbetul lui Doug era un amestec de sinceritate și o notă de glumă. Ceasul de pe peretele din spatele lui arăta ora 8:30. Procurorul adjunct urma să sosească după ora 9.

– Închide ușa și intră.

Privindu-l pe Doug cum se ridică și se îndreaptă spre ușă, mi-am scos cravata cu o expresie calmă pe chip.

Doug și cu mine am avut o relație de trei ani înainte să ne despărțim. Acum ne satisfacem pur și simplu nevoile unul altuia. Lucrând în același loc, ne vedem des, iar pentru că ne-am despărțit în termeni amiabili și nu din cauza unor neînțelegeri majore, am rămas prieteni.

Motivul despărțirii era, de fapt, foarte simplu: amândoi eram Beta. El își dorea copii, iar eu nu i-am putut îndeplini dorința.

Un alt motiv este că nu suport să fac sex pe la spate. Oricât aș încerca, pur și simplu nu mă pot obișnui cu asta. Nu doar din cauza durerii, ci și din cauza disconfortului de a avea ceva care îmi pătrunde în trup.

Chiar și înainte de Doug, eram așa. Indiferent de partener, nu am simțit niciodată plăcere când eram pătruns din spate. Dimpotrivă, uram și mai mult să fiu în poziția activă.

Dacă eram un Omega, Doug s-ar fi căsătorit cu mine demult. Pentru că atunci i-aș fi îndeplinit ambele dorințe: să aibă copii și să simtă plăcere naturală din sex. Nu pentru asta sunt Omega?

Dacă aș fi dispus să mă căsătoresc cu Doug este o altă problemă. Uneori, încă mă întreb: dacă eram un Omega, aș fi acceptat să fiu soţul lui? Și dacă nu eram un Beta, această viață era complet diferită?

– Ah…

Am gemut de plăcere, mângâindu-i părul castaniu lui Doug cu mâna, în timp ce el stătea ghemuit între picioarele mele. Nu-mi plăcea să fiu pătruns, dar îmi plăcea să fiu mângâiat și lins în față. Îmi plăcea să fac asta și altora, dar Doug părea să prefere partea mea de jos în locul celei de sus.

Nu e doar Doug, toți bărbații cu care m-am întâlnit erau așa. Odată ce cedam, ei continuau să ceară, iar eu mă simțeam epuizat, așa că am pus capăt relației.

Chiar și așa, Doug era cel alături de care am stat cel mai mult timp. Se pricepea foarte bine cu gura și avea o personalitate relaxată, așa că nu a încercat niciodată să mă rețină. Când ne-am despărțit, a regretat, dar a acceptat totuși cu supunere. Chiar și-a cerut scuze:

– Știu că nu-ți place, dar totuși te rog… să mă ierți.

Oricum, în final, suntem încă așa.

De parcă nu ne-am fi despărțit niciodată, ne mai vedeam din când în când. În parte pentru că eram amândoi ocupați și nu aveam timp să căutăm pe cineva nou, în parte pentru că încă mai simțeam ceva unul pentru celălalt.

Și eu am nevoi, iar amândoi nu avem încă o relație specială.

Mențin această relație fără emoții complicate. Cam o dată sau de două ori pe lună, când el sau eu luăm inițiativa, se întâmplă așa.

Întins pe birou, cu hainele în dezordine, mă uitam la tavan cu ochii încețoșați. Mi s-a părut că aud pași răsunând din hol. Inima mi s-a strâns brusc, iar eu m-am eliberat repede în gura lui.

Sunetul pașilor s-a estompat treptat. Am răsuflat greu, zăcând nemișcat pe masă. Doug s-a ridicat încet, ștergându-și gura cu o batistă. Am suspinat, m-am întors încet, am luat un prezervativ din sertar și i l-am dat.

– Mulțumesc.

El l-a luat, apoi a intrat repede în mine. Senzația inițială de satisfacție a dispărut, înlocuită de o grimasă. Doug gâfâia, atacându-mă din spate. Deodată am observat un document în câmpul meu vizual, care se mișca ușor odată cu mișcările lui. Am întins mâna după el.

– Ah… ah… Ah!

În timp ce Doug gemea și își dădea drumul, eu subliniam o frază dintr-un document.

– Nu poți să te oprești din lucru?

Doug și-a aprins o țigară, încruntându-se. I-am smuls țigara din mână, mi-am dus-o la gură, am tras un fum și am spus indiferent:

– Poftim?!

– Să faci dragoste și să lucrezi în același timp.

Doug a dat din cap, nedumerit, fiind plin de enervare. Am inspirat adânc și am expirat un nor de fum, fără să-mi iau ochii de la document.

– Am terminat.

– Dar eu o fac!

Doug era supărat, dar apoi a oftat și a continuat să fumeze. L-am ignorat, mi-am pus doar cămașa, m-am așezat la birou și am continuat să citesc în timp ce fumam. Ar fi trebuit să mă îmbrac cum trebuie, dar mi-era prea lene.

De acum încolo, trebuie să mă abțin să mai fac asta la birou…

Mi-a trecut brusc prin minte acest gând, apoi mi-am amintit că mă gândisem la asta și înainte și am încruntat ușor sprâncenele. Doug a observat asta, s-a apropiat și s-a uitat la document în timp ce fuma:

– Ce s-a întâmplat? E vreo problemă?

– Nu, nu contează.

Am întors pagina, confuz. Doug s-a uitat fix la cuvinte pentru o clipă, apoi s-a îndreptat și a spus:

– Trebuie să plec. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, fie sus, fie jos.

A glumit și s-a întors să plece.

– Doug.

Auzind strigătul, s-a întors. Eu încă aveam ochii lipiți de document, iar tonul meu era rece:

– Nu uita să încui ușa.

– Da, știu.

Doug a dat din cap neputincios și a închis ușa. Zăvorul a făcut un clic. Abia atunci am lăsat documentele jos și am tras un fum adânc din țigară.

Of…

Suspinul s-a amestecat cu fumul alb.

Atât de gol.

Priveam fără viață în depărtare.

─ ▪ ─

În ziua audierii preliminare, sala de judecată era plină de reporteri și de curioși. Mi-am luat servieta și mi-am croit drum prin mulțimea zgomotoasă pentru a intra înăuntru. Familia victimei era, de asemenea, prezentă pentru a urmări desfășurarea procesului.

Aruncând o privire către echipa de apărare — care împroşca mereu cu minciuni și făcea afirmații fără temei — m-am așezat calm pe scaunul meu. Azi, acordasem mai multă atenție aspectului meu decât oricând. Părul îmi era pieptănat îngrijit, iar costumul meu ieftin era călcat, fără nicio cută.

Am purtat chiar și ochelari în loc de lentile de contact, așa cum făceam de obicei. După propria mea evaluare, reușisem să creez imaginea unui procuror care respecta cu strictețe principiile.

În contrast total, partea adversă emana o aură de bogăție ridicolă. Chiar și un orb ca mine își putea da seama că şi costumul acela valora cel puțin… de 30 de ori mai mult decât cel pe care îl purtam eu.

Atât înainte, cât și după absolvire, firma de avocatură Miller era întotdeauna prima alegere pentru fiecare student la drept. Cu o rată de câștig aproape perfectă, salariul aici este extrem de mare; se zvonește că oferă chiar și mașini și asigură cazare de lux la angajare. Datorită puterii sale extinse de lobby, dacă te descurci bine, poți chiar să-ți îndeplinești visurile politice. Nu există nimic mai tentant decât asta. Dimpotrivă, admiterea la Miller este extrem de dificilă, până la punctul în care există o glumă conform căreia a deveni avocat la această firmă este mai dificil decât a fi ales președinte.

Tipul ăla e un Alfa?

Mi-a trecut un gând prin minte. Există zone în care unor Alfa și Omega le este interzis să elibereze feromoni, iar tribunalul este una dintre ele. Acest lucru are scopul de a împiedica feromonii să influențeze judecata juriului sau a judecătorului. Așadar, într-un tribunal, este aproape imposibil să identifici cealaltă persoană – cu excepția cazului în care este genul de persoană ale cărei trăsături fizice sunt clar vizibile.

L-am văzut pe Alfa doar la televizor.

Se spune că proprietarul firmei de avocatură Miller este un Alfa. Din cei 10% din populație care sunt Alfa, aceștia reprezintă doar aproximativ 0,01%. Cei mai mulți dintre ei ocupă cele mai înalte funcții în societate. Directori executivi ai unor firme media gigantice, președinți de țări sau proprietari ai unor firme de top – faptul că sunt Alfa a devenit de domeniu public.

Se pare că, cu cât trăsătura de Alfa este mai pronunțată, cu atât moralitatea este mai scăzută.

Într-adevăr, mulți dintre ei comit infracțiuni fără niciun remușcare. Ei fac lucruri care i-ar determina pe oamenii banali să ezite din cauza conștiinței lor. De asemenea, numeroase studii au arătat că majoritatea Alfa prezintă trăsături narcisiste, chiar și tulburări de personalitate.

Poate că tocmai asta i-a propulsat în vârful societății. Pentru că bogăția și puterea absolute sunt rareori complet pure.

Criminalul în serie care a comis cea mai îngrozitoare tragedie din istorie era, de asemenea, un Alfa. Desigur, el nu a cunoscut niciodată sentimentul remușcării.

Sau ca și notoriul dictator al unei anumite țări – de asemenea, un Alfa Extrem.

Amintirea acelor tirani mă determină să mă încrunt. Problema este că majoritatea dintre ei au primit pedepse ușoare sau chiar au scăpat nepedepsiți.

Pur și simplu pentru că toți aparțin clasei de elită a societății. Firma de avocatură Miller este renumită pentru tehnicile sale vicleane de apărare. Demnă de de onorarii uriașe, nu a eșuat niciodată. Indiferent de crima pe care au comis-o clienții lor, găsesc toate mijloacele pentru a transforma albul în negru. Desigur, o parte din acest succes se datorează rețelei de lobby adânc înrădăcinate în lumea politică.

Cruzime și viclenie cu orice preț.

Cu bani și putere, oamenii pot face orice. Asta este autoritatea lor. Mi-am mușcat buza.

– A-i aduce pe infractori în fața justiției este misiunea mea.

Privirea mi s-a îndreptat spre fundul sălii, unde părinții victimei urmăreau desfășurarea procesului. Le-am făcut un scurt semn, apoi m-am întors cu fața spre față. Judecătorul a intrat, iar toată lumea s-a ridicat în picioare.

– Asta este o audiere preliminară. Scopul ei este de a stabili dacă există probe suficiente pentru a se trece la proces în fața unui juriu. Inculpatul are dreptul să renunțe la această audiere.

Avocatul apărării nu a ridicat obiecții. Judecătorul a început să citească actul de acuzare:

– Jonathan Davis este acuzat că l-a răpit pe Anthony Smith, l-a forțat să consume droguri, apoi l-a violat în grup, l-a agresat și l-a ucis cu o armă de foc. Domnule Procuror Chrissy Jin, vă rog să chemați martorii.

Urmând instrucțiunile judecătorului, m-am ridicat în picioare, mi-am aranjat cravata și mi-am încheiat cu grijă sacoul.

Primul martor chemat era un prieten apropiat al lui Anthony Smith. După ce a depus jurământul, a urcat în boxa martorilor. Pe tot parcursul contrainterogatoriului, avocații apărării au păstrat tăcerea. Chiar și atunci când judecătorul i-a întrebat dacă au vreo observație, aceștia au răspuns pur și simplu:

– Nu.

– Bine. Constat că acuzarea a prezentat dovezi suficiente. Jonathan Davis va rămâne în arest preventiv până la noi ordine.

Judecătorul a stabilit data oficială a procesului și a întrebat dacă vreuna dintre părți mai are ceva de adăugat. În acel moment, avocatul apărării s-a ridicat în picioare:

– Onorată instanță, solicit ca şi clientul meu să fie eliberat pe cauțiune pentru a se prezenta în fața instanței. Jonathan Davis provine dintr-o familie respectabilă din zonă și nu prezintă risc de fugă. El va participa voluntar la toate procedurile judiciare, așa cum se cere. Sper că veți lua în considerare acest lucru.

Judecătorul s-a uitat la mine. M-am ridicat imediat în picioare:

– Este vorba de un caz de omor extrem de grav. Inculpatul riscă să reprezinte în continuare un pericol pentru societate și, de asemenea, este probabil să distrugă probe. Recomand respingerea cererii de eliberare pe cauțiune. În același timp, solicit confiscarea pașaportului pentru a preveni posibilitatea ca inculpatul să fugă din ţară.

– Clientul meu este doar un cetățean cinstit. Starea lui de sănătate s-a deteriorat semnificativ în timpul detenției, fără îngrijiri medicale adecvate…

– O, dar văd că inculpatul arată destul de bine. Credeam că a mâncat o friptură de calitate la micul dejun în această dimineață.

L-am întrerupt intenționat cu o remarcă ironică, determinând ca ochii avocatului să se mărească de surprindere. Fără a-i da timp să reacționeze, am continuat:

– Inculpatul este acum pe deplin capabil să intimideze martorii și dispune de resursele financiare și de puterea necesare pentru a face acest lucru. Este absolut necesar să fie reținut până la proces.

– Onorată instanță, acuzarea îl calomniază pe clientul meu cu acuzații nefondate.

– Probele sunt atât de clare. Altfel, audierea preliminară nu era aprobată. Sau puneți la îndoială imparțialitatea hotărârii judecătorului?

– Onorată instanță, procurorul îmi denaturează în mod deliberat cuvintele.

– Ajunge! Linişte în sală!

Judecătorul a întrerupt dezbaterea și a pronunțat verdictul final:

– Cererea de eliberare pe cauțiune este respinsă. Pașaportul inculpatului va fi confiscat, iar acesta va rămâne în arest până la data procesului. Ședința se încheie.

Ciocanul a răsunat. Jonathan Davis era escortat afară din sala de judecată de către poliție, arătând furios. Avocatul său privea neputincios. I-am ignorat pe toți, mi-am strâns repede documentele și am părăsit sala de judecată.

– Jin, procurorule Chrissy Jin!

De îndată ce am ieșit pe hol, avocatul a pornit în urmărirea mea. Știam exact ce urma să spună, așa că am continuat să merg cu pași mari și cu privirea îndreptată drept înainte.

– Hei, oprește-te! Procurorule Chrissy Jin!

Avocatul s-a grăbit după mine, ajungându-mă din urmă înainte să părăsesc clădirea tribunalului. Respirația îi era rapidă, dar tonul îi era politicos, de parcă mi-ar fi făcut o favoare:

– Reducem acuzația la gradul al treilea. Cinci ani. Bine?

Am izbucnit în râs la absurditatea acestei propuneri. Da? Da pentru cine? Deși era normal să se negocieze în această etapă, nu puteam accepta sub nicio formă o propunere atât de absurdă.

– Ne vom vedea la audierea oficială.

Am răspuns rece, continuând să merg. El s-a grăbit să mă urmărească:

– Spune condițiile. Davis e dispus să le îndeplinească.

Privind în continuare drept înainte, am întrebat:

– Închisoare pe viață? Sau pedeapsa cu moartea?

– Ha, ha! Ce glumă bună!

– Serios?

Am zâmbit ironic și l-am privit pe bărbatul care era cam la fel de înalt ca mine. Un miros puternic – feromonul distinctiv al unui Alfa – mi-a umplut nările. Abia ieșise din tribunal și deja își etala instinctele. Uram aroganța unor Alfa.

Poate surprins de atitudinea mea, avocatul a rămas uimit pentru o clipă, apoi și-a schimbat tonul:

– Doar nu ai de gând să duci asta în instanță, nu-i așa?

I-am răspuns în timp ce mergeam:

– De ce nu?

Fața lui a devenit brusc neplăcută. Tonul lui avea ceva amenințător:

– O înțelegere extrajudiciară ar fi mai bună. Ești sigur că vei câștiga? În plus, tu nici măcar nu ai auzit condițiile noastre…

– Ajunge.

L-am întrerupt fără ezitare:

– Este problema procurorului să stabilească condițiile, nu a ta. Și nu am nicio intenție să stabilesc vreo condiție.

Am strâns ochii în mod intenționat și am zâmbit ironic:

– Se pare că victoria îmi stă în mâini.

Fața avocatului s-a înțepenit instantaneu. Faptul că era ofensat atât de direct – și încă de către un Beta – probabil i-a rănit profund mândria.

– De ce trebuie să complici atât de mult lucrurile? Merită?

M-am oprit. Știam că-mi arătam furia. Amintiri îngropate mi-au inundat mintea, iar sunetul focurilor de armă mi-a răsunat în urechi.

– Hei, procurorule Jin.

Sunetul obsedant s-a estompat treptat. Odată cu asta, m-am întors în prezent. M-am întors și am văzut-o pe secretară.

– Procurorul general te caută.

Auzind asta, avocatul și-a recăpătat imediat calmul.

– Ei bine, aștept vești bune de la dumneavoastră.

Am ignorat cartea de vizită pe care mi-a înmânat-o și m-am întors să plec. Simțeam privirea furioasă pe ceafă, dar, desigur, nu aveam de gând să mă întorc.

– M-aţi căutat?

L-am salutat. Procurorul-șef stătea la biroul său și mi-a făcut semn să iau loc pe scaunul din fața lui.

– O, ia loc.

A așteptat să mă așez înainte de a vorbi:

– Ăăă, te-ai întâlnit cu avocatul lui Davis?

– Da, imediat ce s-a încheiat audierea, mi-au propus un compromis.

– Păi, deci e aproape gata. Știu.

Procurorul-șef a dat din cap fără prea mult entuziasm, apoi și-a îndreptat imediat privirea în altă parte, dându-mi de înțeles că pot pleca. Cu toate astea, am rămas așezat, fără să mă mișc.

– Mai ai ceva de spus? a întrebat procurorul-șef. Am respirat adânc și am spus:

– Am refuzat.

Procurorul-șef m-a privit fix, în tăcere, fără să spună un cuvânt.

– De ce? Condițiile nu sunt bune?

– Da.

Am încercat din răsputeri să-mi păstrez fața calmă, înăbușindu-mi scrâșnitul dinților. Vocea mi-a rămas calmă:

– Au vrut să reducă acuzația la o infracțiune de gradul al treilea, cu o pedeapsă de cinci ani. Desigur că am refuzat.

– Hm… Asta e cam exagerat.

– În plus, m-au abordat chiar pe hol. Imediat după ce s-a încheiat audierea.

– Nici măcar nu s-au deranjat să treacă pe la birou?

Am confirmat, văzând cum procurorul-șef se încrunta.

– M-au oprit chiar pe hol.

Procurorul-șef a dat din cap, părând să-mi înțeleagă neliniștea.

– Deci, care este propunerea noastră?

– Intenționez să solicit o acuzație de crimă de gradul al doilea, cu o pedeapsă de 30 de ani de închisoare.

– Intenţionezi?

Procurorul-șef mi-a repetat cuvintele cu o privire nedumerită. I-am explicat calm:

– Dacă partea adversă nu acceptă, nu avem altă opțiune decât să ducem cazul în instanță. Dacă părinții nu-l învață ce infracțiune a comis, atunci legea o va face.

Procurorul-șef a clipit, cu fața plină de surprindere.

– Unchiule…

Era pe punctul de a spune ceva, dar s-a oprit. În loc să aștept, am continuat:

– Asta este o infracțiune care nu se negociază. Singurele condiții pe care le pot oferi sunt 30 de ani de închisoare fără eliberare condiționată, 1 milion de dolari despăgubiri pentru familia victimei și o scrisoare publică de scuze adresată presei, în care să-și exprime remușcările pentru faptele sale. Și asta este strictul minim. Dacă nu era suficient de bogat, încât să angajeze firma de avocatură Miller, era condamnat la închisoare pe viață.

– Unchiule…

A bâlbâit de câteva ori, de parcă nu știa de unde să înceapă.

– Deci, ai de gând să depui plângere?

Am răspuns scurt:

– Da.

Când am adăugat cu reticență acea condiție, s-a uitat din nou la mine, cu privirea goală, și a suspinat.

– De ce trebuie să complici atât de mult lucrurile?

A repetat cuvintele avocatului apărării, de parcă era un scenariu pregătit dinainte. A adăugat:

– Și noi avem un buget limitat.

– Dar nu au arătat niciun semn de remușcare, am răspuns indignat, simțind cum enervarea îmi crește. El a dat din cap.

– E inevitabil. Știi cum sunt Alfa, nu-i așa? Ce altceva putem face? Dacă îi aruncăm pe toți în închisoare de fiecare dată când comit o infracțiune, de unde vom face rost de bani să-i hrănim? Țara se va prăbuși, impozitele vor crește vertiginos, oamenii se vor revolta. Doamne, doar gândul la asta e înspăimântător!

Procurorul-șef și-a ridicat dramatic mâinile și le-a lăsat în jos, apoi și-a coborât vocea și mi-a spus:

– Există o limită pe care Beta ca tine și ca mine nu o pot depăși niciodată – și anume poziția pe care o ocupă ei.

Am râs ironic:

– Ca să ocupăm acea poziție, noi Beta, e nevoie să respirăm de două ori mai greu ca să supraviețuim?

Auzindu-mă spunând asta, vena de la tâmplă i s-a umflat.

– Nu am niciun interes să mă joc cu tine!

În cele din urmă, s-a enervat și a strigat:

– Nu-ți voi permite să continui acest caz. Sună imediat avocatul lui Davis și găseşte o înțelegere rezonabilă! Condițiile pe care le-ai propus sunt exagerate, trebuie să faci o ofertă pe care cealaltă parte să o poată accepta – asta se numește negociere! Trebuie să închizi acest caz azi. Dacă continui să acționezi arbitrar, nu te voi ierta! Dacă nu vrei, voi înlocui imediat procurorul responsabil, înțelegi?

În loc să răspund, mi-am mușcat buza și l-am privit fix. Observându-mi atitudinea fermă, procurorul-șef și-a strâns pumnul de parcă era pe punctul de a-l lovi cu putere de masă. În acel moment, o bătaie bruscă în ușă a rupt atmosfera tensionată. Procurorul-șef și-a întors capul, iar eu m-am uitat și eu spre ușă. Persoana care a intrat era asistentul lui.

– Domnule, îmi cer scuze că vă deranjez când sunteți ocupat. Vă așteaptă un oaspete…

– Cine este? a întrebat procurorul-șef, cu vocea încă plină de furie. Asistentul părea derutat de atitudinea lui morocănoasă și a răspuns bâlbâindu-se:

– E mama lui Anthony Smith.

În acel moment, fața procurorului-șef s-a înțepenit, iar privirea i s-a îndreptat spre mine. Am dat din cap, arătând că nu știu. El a suspinat și a spus fără vlagă:

– Las-o să intre.

Asistentul s-a dat la o parte, iar o femeie plinuță, de vârstă mijlocie, a intrat în cameră. Pielea îi era cenușie, iar chipul lipsit de viață. O mamă care își pierduse copilul. Întreaga ei lume părea să se fi prăbușit.

– Domnule procuror general, domnule procuror general.

Ne-a aruncat o privire, apoi a pășit încet și nesigur în cameră. Procurorul și cu mine ne-am ridicat instinctiv în picioare. Aproape că am întins mâna să o sprijinim, temându-ne că va cădea, dar, din fericire, a reușit să ajungă la birou.

– Vă rog să luați loc.

A invitat-o procurorul-șef, dar ea a dat din cap.

– Îmi pare rău că vă deranjez pe toți, care sunteți ocupați. Nu vă voi răpi mult timp.

Vocea îi tremura la fel de tare ca și mersul.

– Vreau doar să știu cum va decurge procesul… Am auzit că, în majoritatea cazurilor de acest gen, oamenii ajung de obicei la o înțelegere cu partea vinovată. Iar dacă se ajunge la o înțelegere, pedeapsa poate fi redusă, chiar suspendată. Știți… Familia lui este foarte bogată și influentă, așa că mi-e teamă de ce se va întâmpla.

Se încordă de parcă ea era cea care aștepta sentința. Dar nu ea era cea care merita să fie pedepsită, iar oricare era crima ei, pierderea copilului era o pedeapsă suficientă.

Procurorul-șef nu și-a putut ascunde ruşinea și a luat cuvântul:

– A, desigur, vom urma procedura corespunzătoare. Vom face cu siguranță tot ce ne stă în putință.

El i-a evitat privirea, incapabil să-și ascundă neliniștea. Ea era derutată de comportamentul lui, ochii ei trecând repede de la mine la procuror. Am rămas tăcut, urmărindu-l atent pe procuror. Înghițind cu greu, ea a continuat:

– Asta nu se va termina fără rost, nu-i așa? Omul acela… va fi pedepsit, nu-i așa?

Ochii ei s-au umplut repede de lacrimi.

– Copilul meu e un copil bun, dar toate ziarele și posturile de televiziune îl denigrează. Copilul meu nu e genul acela de copil. Nu a consumat niciodată droguri și nu a înșelat pe nimeni. Totuși, omul acela, după ce mi-a ucis copilul, cum a putut să facă așa ceva…

În cele din urmă, izbucni în lacrimi:

– Toată lumea-l numește pe fiul meu un leneș. Cum pot să facă asta?

L-am bătut uşor pe umăr, fără să spun nimic, fără să-mi iau ochii de la procurorul-șef. Acesta a scos un geamăt, apoi a oftat adânc.

– În primul rând, vă rog să așteptați cu răbdare. Vom face tot ce ne stă în putință. Chiar dacă este o luptă dificilă, nu vom renunța.

– Serios? Pot să am încredere în dumneavoastră, domnule procuror?

A întrebat ea în repetate rânduri, cu vocea sufocată de emoție. Procurorul-șef a dat din cap, părând nemulțumit. Ea și-a șters lacrimile cu o batistă și a continuat să-i mulțumească.

– Vă rog, ajutați-mă. Vă rog, reabilitați-l pe fiul meu. Trebuie să o faceți, vă implor.

Ea s-a înclinat în fața procurorului general și a mea, apoi s-a ridicat, ștergându-și ochii în timp ce se îndepărta. Am condus-o până la ușă. Abia când ușa s-a închis m-am întors spre procurorul general. El a ridicat mâinile, părând neputincios. Am dat din cap și am părăsit biroul său.

Holul era liniștit. Mi-am slăbit cravata care îmi strângea gâtul și am pornit la drum.

Azi, poate că ar trebui să mai beau ceva…

─ ▪ ─

– Hei, Chrissy!

Auzind un strigăt din spate, m-am întors și l-am văzut pe Doug tocmai ieșind din lift. Mi-a făcut cu mâna și a alergat spre mine.

– Ai primit programul juriului? Ai citit ziarul? Ai o poză frumoasă acolo.

– Păi…

Am clipit, răspunzând obosit. Băusem prea mult la bar aseară și nu aveam energie să cumpăr un ziar în dimineața aceea. Din fericire, am întâlnit un tip drăguț, iar gesturile lui blânde m-au ajutat să-mi alin puțin tensiunea. A încercat să mă seducă de mai multe ori, dar am refuzat politicos, pentru că asta îmi era de ajuns.

Ar fi trebuit să-l urmez până la capăt.

Mergeam cu mintea în altă parte, încercând să-mi amintesc chipul bărbatului. Doug mergea alături de mine și a continuat:

– Mama lui Smith l-a sunat pe procuror, cerându-i ajutorul. Nu avea absolut nicio idee că el îți ceruse să negociezi o pedeapsă redusă… Nu e ridicol?

M-am uitat la Doug și l-am văzut zâmbind amar.

– De unde ai auzit de negocierea reducerii pedepsei?

El a răspuns surprins:

– Cine nu știe asta?

Nu mai aveam nimic de spus la acel răspuns evident. Am mai făcut nişte pași în tăcere, apoi am spus încet:

– Majoritatea cazurilor penale se termină așa.

Este rar ca un caz să ajungă la proces fără o înțelegere de recunoaștere a vinovăției. Doug a râs ușor.

– Toată lumea e împotrivă, iar tu ești încăpățânat și faci ce vrei. Nu ești ușor de manipulat.

I-am răspuns sincer:

– Pur și simplu urăsc oamenii care încearcă să ocolească regulile.

– Pentru că dreptatea trebuie să fie aplicată în mod egal tuturor?

Doug a repetat ceea ce le-am spus reporterilor în sala de judecată. L-am privit, iar Doug a izbucnit în râs. Fără să mai spun nimic, mi-am ridicat piciorul și l-am lovit ușor în picior.

– Au!

Doug era să cadă, dar s-a ținut repede de perete ca să-și păstreze echilibrul. Văzând privirea mea de avertisment, a ridicat imediat mâinile în semn de predare.

– Era totuși un început bun. Opinia publică este de partea ta. Dar… adevărata luptă abia a început.

Doug și-a coborât vocea și a adăugat:

– Încearcă până la capăt. Eu te voi susține întotdeauna.

Doug a ridicat pumnul în semn de încurajare și a intrat în biroul său. Am dat din cap în semn de salut unui coleg care trecea pe lângă mine și mi-am continuat drumul spre biroul meu, salutând încă două persoane pe parcurs. Atmosfera era cu siguranță mai prietenoasă. Toată lumea îmi adresa cuvinte calde de încurajare.

Sincer, dacă n-ar fi fost presiunile legate de buget și de impozite, nu m-aș fi deranjat cu genul ăsta de înțelegeri judiciare – concesii calculate făcute infractorilor. Mai ales în cazurile în care cei slabi sunt călcați în picioare pe nedrept.

Când am deschis ușa biroului, un miros necunoscut mi-a lovit nările.

Ce e asta?

M-am oprit. Era un miros pe care nu-l mai simțisem niciodată. Nu era sintetic, ca parfumul sau apa de colonie. Nici mirosul cunoscut al unui birou sau al hârtiei mucegăite.

Dacă ar fi să-l descriu, aș spune că este un… miros hipnotizant.

Am împins încet ușa, cuprins de un amestec de frică, anticipare și curiozitate. Câmpul meu vizual s-a lărgit treptat și, în cele din urmă, am putut vedea întregul birou.

O siluetă înaltă pe care nu o mai văzusem niciodată. M-am oprit în loc, uimit de persoana care stătea în biroul meu.

Bărbatul stătea în fața biroului meu, privind în jos spre teancul dezordonat de documente. Costumul său strălucitor îi îmbrăca strâns trupul, iar înălțimea lui era uimitoare – probabil că avea peste doi metri. Mi-am ținut respirația fără să vreau.

Cu toate astea, el și-a aplecat pur și simplu capul, fără a fi nevoie să se aplece pentru a privi documentul.

Dintr-o dată, am avut senzația că mai văzusem costumul acela într-o reclamă. Un model celebru îl purta în timp ce făcea surf. Apoi ieșea din ocean și se ducea direct la serviciu, arătând impecabil, alături de sloganul “Costum impermeabil”.

Bărbatul din fața mea părea că tocmai ieșise din ocean – neobișnuit de curat și uscat. Totuși, mi-l puteam imagina cu ușurință ud leoarcă. În același timp, inima a început să-mi bată cu putere.

Părul său blond platinat strălucea în lumina soarelui de dimineață, tuns cu precizie la milimetru. Gâtul îi era lung și zvelt, iar brațele îi erau lungi sub umerii pătrați. O mână o avea în buzunar, iar cealaltă se odihnea ușor pe documentele de pe masă. Venele de pe dosul mâinii se distingeau clar, fiind atât delicate, cât și puternice.

Mi-am luat privirea de pe talia lui subțire – ascunsă sub vestă, dar dezvăluită într-un mod sexy datorită mâinilor lui din buzunare. Privirea mi-a alunecat încet spre picioarele lui lungi… Deodată, bărbatul și-a ridicat încet capul.

Costumul perfect și pantofii Oxford impecabili mi-au atras accidental atenția. Am ridicat repede privirea și i-am întâlnit ochii.

Pentru o clipă, am încruntat ochii din cauza razelor de soare care străluceau din spate. Dar apoi mi-am dat seama.

Ochii lui sunt violet.

Buzele i s-au despărțit încet. M-am uitat inconștient la buzele lui roșii, care contrastau puternic cu părul lui aproape argintiu-alb. A vorbit cu o voce joasă, leneșă:

– Chrissy Jin?

Cuvintele lui erau ca o mângâiere blândă în jurul urechii mele. Vocea lui era mai gravă și mai răgușită decât îmi imaginam. Un fior mi-a parcurs șira spinării și am deschis ochii. Când n-am reacționat, a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos un portofel.

– Încântat de cunoștință. Angajații mei v-au deranjat ieri.

El stătea nemișcat, fără să se miște deloc. Pentru a primi cartea de vizită de la acest bărbat, a trebuit să mă apropii. Ușa din spatele meu s-a închis și, brusc, m-am simțit puțin sufocat. Totul din cauza parfumului slab care plutea în aer. După un moment de ezitare, am luat cartea de vizită , iar bărbatul a spus:

– Nathaniel L. Miller.

Știam eu. Cum aș fi putut să nu știu cine este acest bărbat?

Am înghițit în sec, cu ochii lipiți de cuvintele de pe cartea de vizită.

Directorul firmei de avocatură Miller.

Necuratul avocaților.

Omul care e dispus să-și vândă sufletul necuratului ca să câștige.

Și un Alfa Extrem.

În acel moment, mi-am dat seama că parfumul misterios din aer erau feromonii lui.

M-am uitat în tăcere la cartea de vizită. Mi-a luat ceva timp până să îndrăznesc să ridic capul și să-l privesc pe bărbat. Voiam să respir adânc, dar nu voiam sub nicio formă să las acel miros să-mi pătrundă în plămâni.

Acesta este un Alfa?

Pentru prima dată, am simțit cu adevărat puterea lor distructivă. Chiar și un Beta ca mine era influențat de acest feromon intens. Ce era dacă eram un Omega? Doar gândul la asta mă îngrozea.

Am încercat să respir încet, ridicându-mi încet capul. Trecuse o perioadă de timp nici scurtă, nici lungă, iar bărbatul încă mă aștepta în tăcere.

Când privirile noastre s-au întâlnit, aproape că mi-am ținut respirația. Și el se uita în jos la mine.

– Ce cauți în biroul altcuiva?

Doamne, îți mulțumesc.

M-am simțit ușurat. Vocea mea era la fel de calmă ca întotdeauna. În timp ce îmi recăpătam calmul datorită acelui ton blând și fluid, ochii lungi ai bărbatului s-au îngustat ușor. L-am văzut zâmbind ușor. Buzele lui roșii ca sângele s-au despărțit ușor, iar o clipă mai târziu, s-a auzit un nou sunet. Nu, era prea târziu pentru mine să-l aud. Aproape că mi-am pierdut sufletul.

– Îmi pare rău. Am crezut că ești pe cale să vii.

De fiecare dată când îi auzeam vocea, simțeam o mâncărime undeva în trup. Am rezistat impulsului de a mă scărpina pe spate, strângând cartea de vizită în mână. Eram preocupat de faptul că bărbatul stătea în fața biroului meu. Sau, mai precis, în fața sertarului care conținea cutia cu prezervative pe jumătate goală.

– Ce faci aici? Cu mine?

Am accentuat în mod deliberat ultima frază. El a suspinat și a răspuns pe un ton calm:

– Tocmai treceam pe aici. Pur și simplu din curiozitate.

– Curiozitate? În legătură cu mine?

Am încruntat fruntea fără să-mi dau seama, vocea mea era plină de suspiciuni. Poate că manifestam fără să vreau ostilitate, dar nu mă puteam abține. Știam că era nevoie să rămân calm, dar prezența acestui bărbat mă determina să fiu extrem de nervos. Degetele lui băteau ușor pe blatul mesei fără să-și dea seama, de parcă s-ar fi jucat cu vreun secret. De parcă, dacă ar fi deschis sertarul, ar fi descoperit imediat prezervativele ascunse înăuntru — deși asta era imposibil.

Cu doar câțiva pași, putea face imposibilul să devină realitate. Cele câteva clipe de tăcere care au trecut era apăsătoare, lăsându-mă epuizat. La naiba, de ce am lăsat prezervative în birou?

Vocea din interiorul meu a răsunat imediat: “Ca să putem face sex oricând.”

Fluxul de gânduri curgea fără sfârșit.

Când era ultima oară când am făcut-o în birou?

Cu Doug, chiar aici, pe masa asta afurisită.

Înainte de audierea în fața Marelui Juriu.

Da, de asta a apărut omul ăsta. Pentru că am refuzat înțelegerea. La naiba!

În cele din urmă, am ajuns la o concluzie inevitabilă.

Dacă ar lăsa sertarul ăla chiar acum, mi-aș vinde sufletul necuratului. Desigur, sper că necuratul ăla n-are nicio legătură cu el.

Ceasul de pe perete abia trecuse de un minut. Ochii violeți ai bărbatului erau încă ațintiți asupra mea, de parcă era complet indiferent la tulburarea care se petrecea în mintea mea.

– Am auzit că ai refuzat înțelegerea. Avocatul Boyd pare destul de supărat.

Modul în care a rostit firesc numele procurorului-șef mi-a atras atenția. Dacă era vorba de oricine altcineva, aș fi crezut că se laudă în mod deliberat cu relația lor. Dar atitudinea și expresia lui erau complet diferite, aveau o obiectivitate rece, de parcă ar fi vorbit despre o zi firească, ca oricare alta.

– Este decizia mea să accept sau să resping înțelegerea, nu ceva în care apărarea ar trebui să intervină.

Am repetat ce am spus cu o zi înainte. Zâmbetul i s-a adâncit, de parcă ar fi știut deja răspunsul.

– Deci, care este propunerea ta?

– I-am spus deja clar procurorului general, știi asta.

Am subliniat în mod deliberat. El a răspuns cu o propoziție scurtă:

– Știu, răspunsul.

Când vine vorba de a fi enervant, omul ăsta e un avocat înnăscut. Din o mulțime de motive, vreau să-l dau afară de aici imediat. Și, te rog, stai departe de sertarul ăla.

– Știi, nu va fi nicio înțelegere. Poți să pleci? Sunt ocupat.

Am luat inițiativa să fac un pas înapoi, făcându-i loc. Cu toate astea, el stătea în continuare acolo ca o stâncă, fără să-și ia ochii de la mine.

– Nu crezi că e o risipă de bani?

– Poți să evaluezi viața umană în bani?

Și-a strâns ușor buzele, un zâmbet ironic jucându-i pe buze.

– Persoana aceea e moartă. Mai bine folosim banii ăia pentru ceva util decât să-i irosim pe ceva fără valoare.

Și-a rostit verdictul cu răceală. Se părea că, dacă victima ar fi supraviețuit, rezultatul era același. Furia mea față de Nathaniel Miller și îngrijorările legate de conținutul sertarului îmi determinau capul să explodeze. Ca să nu mai vorbim de mirosul constant și neîncetat.

– Dacă merită sau nu, fiecare decide pentru sine. Dacă vrei să mai rămâi, te rog să-ți faci o programare mai întâi. Sunt ocupat cu pregătirile pentru a-l duce pe clientul tău la închisoare.

Mă privea intens, în tăcere, de parcă ar fi încercat să-mi citească fiecare gând. Inima îmi bătea cu putere, dar am încercat să-mi păstrez fața calmă și i-am întors privirea cu fermitate.

Mi-era teamă că va mai spune ceva ca să tragă de timp, dar acea teamă dispăruse. Nu a mai spus nimic, s-a întors și a plecat. În clipa în care a părăsit sertarul, am mulțumit că eram încă în viţă. Dar asta era o judecată prematură.

Eram atât de concentrat pe o singură parte, încât mi-am pierdut complet vigilența. Când a trecut pe lângă mine, am tras inconștient o respirație adâncă.

Aerul pe care încercasem să-l evit de atâta timp mi-a pătruns brusc în plămâni. Pentru o clipă, mi s-a încețoșat vederea, mi s-a învârtit capul și am simțit că tot trupul mi se prăbușeşte. În acel moment, bărbatul s-a oprit. Și-a ridicat încet mâna. L-am privit fără să înțeleg nimic. Și-a înclinat ușor capul, apropiindu-se încet. Am crezut că o să mă sărute. Apoi, apoi eu…

– Îmi pare rău.

Când mâna lui mi-a atins umărul, n-am putut să nu-mi ridic privirea spre chipul lui. Chipul acela frumos s-a luminat brusc într-un zâmbet incredibil de politicos, apoi mi-a arătat ceva.

– Ai un fir de păr prins aici.

Mâna lui mi-a îndepărtat ușor firul de păr de pe umăr. Chiar dacă nu mi-a atins costumul, tot am simțit o agitație în aerul din jurul meu. Parfumul său caracteristic mi-a trecut pe lângă nas și s-a risipit odată cu briza ușoară.

Apoi a părăsit biroul meu.

După sunetul ușor al ușii care se închidea, mi-am dat seama brusc de un adevăr.

Picioarele mi s-au înmuiat brusc, mi-am pierdut toată puterea și am căzut la pământ. Am încercat să respir pentru a mă calma, dar parfumul lui încă îmi rămânea în gât, determinându-mă să mă sufoc.

Doamne, dacă eram un Omega, poate că simplul fapt de a respira același aer cu acest bărbat, era suficient să rămân însărcinat.

Știam că era nevoie să deschid fereastra imediat, ca să scap de mirosul ăsta blestemat, dar picioarele îmi erau atât de slăbite, încât nu puteam face nimic. Am rămas pur și simplu așezat pe podea, lăsând fără putere mirosul să mă învăluie, blestemându-l în tăcere până când s-a risipit complet. Era ca și cum s-ar fi imprimat în tăcere pe pielea mea, determinându-mă să tremur de nenumărate ori.

─ ▪ ─

– L-ai cunoscut pe Nathaniel?

Mi-am îndesat hotdogul în gură, evitând privirea procurorului-șef în bufetul de lângă tribunal. Sincer, nu voiam deloc să-l văd – abia dacă am făcut ceva toată dimineața. După ce am avut grijă de mine, eram atât de epuizat încât nu aveam niciun chef de muncă. Am ajuns să iau prânzul mai devreme, dar nu mă așteptam să dau peste persoana pe care nu voiam să o văd cel mai mult. Amintindu-mi de cearta pe care am avut-o cu el cu o zi înainte și de rușinosul titlu de “parazit”, chiar nu aveam cum să-l privesc în ochi. Poate că mi-a interpretat greșit reacția, dar procurorul-șef a continuat:

– Da, mi-a trimis un mesaj să mă salute. Surprinzător, n-a spus prea multe; credeam că o să te ironizeze măcar de câteva ori.

Auzindu-i tonul acru, l-am întrebat din nou, fără tragere de inimă:

– E sigur că va câștiga procesul? Altceva?

A dat buzna în biroul meu, mi-a stricat dimineața, iar apoi s-a dus la procurorul general ca să mă ironizeze… Gândindu-mă la asta, m-am încruntat din nou, enervat. Procurorul general și-a turnat sos de muștar pe hotdog și a răspuns:

– A spus că poza ta din ziar nu e la fel de bună ca în realitate.

M-am speriat și am ridicat capul, scoțând repede un șervețel ca să-mi șterg gura. Procurorul-șef era tot acolo, mâncându-și calm hotdogul, și a continuat:

– Așa că i-am spus și eu că ești cel mai chipeș tip din echipa noastră. Păi, spun doar adevărul.

– Ce a spus?

La naiba, curiozitatea asta afurisită.

Nu m-am putut abține să nu întreb din nou. El a răspuns imediat, fără ezitare:

– A spus că ești cel mai chipeș bărbat dintre toți procurorii din stat.

Confuzie, rușine, furie – o multitudine de emoții m-au copleșit deodată. Ce căuta bărbatul ăla aici, la procuror? Și de ce era în biroul meu? A venit doar “în trecere”?

Mi-a invadat spațiul personal, a împrăștiat peste tot mirosul ăla afurisit, apoi a plecat. Ce nemernic.

Procurorul general nu l-a mai menționat. Am ascultat cu indiferență povestea lui despre noile trucuri ale câinelui, în timp ce mintea mea era complet ocupată cu Nathaniel Miller.

De fapt, a fi ocupat e un lucru bun. Imaginea acelui Alfa Extrempe care l-am întâlnit era uitată după doar o zi. Sau, mai degrabă, era îngropată sub o grămadă de muncă.

Împotriva unei firme de avocatură puternice, cu un palmares de neînvins, oricât de des aș revizui documentele și probele, nu este niciodată suficient. Mai am încă multe de pregătit. Există, de asemenea, posibilitatea ca martorii să-și schimbe brusc mărturia sau să dispară în timpul procesului. Așa că repet aceeași rutină la nesfârșit.

Oricât de ocupat aș fi, nu pot rata un lucru important: cina lunară cu părinții mei adoptivi.

Restaurantul poartă numele unui tablou al lui Van Gogh – “Noapte înstelată”.

Proprietarul restaurantului se numește Vincent. Poate că părinții lui au avut în minte o anumită ambiție când i-au dat acest nume, iar el a profitat la maxim de asta oricum. A umplut un perete cu operele lui Van Gogh, a proiectat site-ul web în stilul capodoperelor și a imitat perfect atmosfera “Noapte înstelată” pentru a decora zona în aer liber, atrăgând nenumărați clienți.

– Nu am nicio intenție să-mi tai urechile.

Proprietarul a râs odată și a glumit așa. Era chiar genul meu, și m-am gândit pentru o clipă să petrec o noapte distractivă cu el, dar când am văzut inelul de pe degetul lui, am renunțat repede la idee. Nu era plăcut să mă uit pur și simplu la un bărbat care era genul meu, dar pe care nu-l puteam avea. Așa că am încercat mereu să evit să vin aici, deși mâncarea era într-adevăr bună.

Așa că, atunci când mama mea adoptivă m-a rugat să rămân aici, am simțit un amestec de emoții: o dragoste pentru mâncare și o antipatie față de proprietar. Mamei mele îi plăcea locul pentru că proprietarul era foarte orientat spre familie. Un cuplu tipic de albi din clasa de mijloc, cu patru copii – suficient ca să o fascineze. Oricum, era la fel peste tot.

– A trecut mult timp de când nu te-am mai văzut.

Proprietarul magazinului m-a recunoscut și m-a salutat. I-am răspuns cu un semn din cap și o strângere rapidă de mână. În doar o clipă, privirea mi-a trecut repede peste trupul lui. Încă o dată, eram nevoit să exclam: chiar era genul meu. Mi-a trebuit toată puterea să-mi desprind privirea de la bărbat, căutând un chip cunoscut în restaurant.

– Chrissy!

De îndată ce am intrat, mama mea adoptivă mi-a făcut cu mâna călduros ca să-mi ureze bun venit. Desigur, și tatăl meu adoptiv stătea la masa din sufragerie. Am afișat un zâmbet forțat și m-am îndreptat direct spre ei. Un fior mi-a parcurs șira spinării, dar am încercat să-mi păstrez calmul. Eram sigur că nimeni din lumea asta nu putea înțelege emoțiile pe care le trăiam.

– Mamă.

Am îmbrățișat-o și am sărutat-o pe obraz, așa cum se cuvine. Tatăl meu adoptiv a rămas așezat.

– Tată.

L-am salutat scurt. El a dat ușor din cap, apoi și-a întins mâna ca și cum ar fi vrut să mi-o strângă. M-am prefăcut că nu-l văd, m-am așezat pe scaun și am deschis imediat meniul gros din fața mea.

– Ți-e foame? Mama și tata au comandat deja?

– Păi… Nu încă, mama și tata sunt pe cale să comande. Tom, ce ai vrea să mănânci?

Mama mea nu a observat nimic, răsfoind fericită meniul împreună cu mine. Tatăl meu adoptiv și-a retras timid mâna, prefăcându-se că citește cu atenție meniul. Eu încă încercam să-i evit privirea, cercetând constant cuvintele fără sens. După ce am comandat repede, a început o cină plictisitoare.

– Păi, cum merge munca? a întrebat mama în timp ce mâncam. Am ținut capul plecat, uitându-mă atent la farfuria cu mâncare din fața mea și am răspuns:

– La fel ca întotdeauna… Nu s-a schimbat prea mult.

Mi-era teamă că va crede că sunt prea indiferent, așa că am mai adăugat câteva cuvinte și am zâmbit forțat. Dar încercarea mea era în zadar, atmosfera la masă a rămas la fel de tensionată ca întotdeauna. Era inevitabil. Era doar o întâlnire din obligație și nu se putea aștepta nicio sinceritate.

– Probabil ţi-e greu. Ai grijă de tine.

Auzind îngrijorarea mamei mele, am răspuns doar cu un scurt “Da”. Pentru o clipă, tot ce puteam auzi era zgomotul cuțitelor și furculițelor lovind farfuriile. Apoi, mama mea a încercat să abordeze un nou subiect:

– Te întâlneşti cu cineva?

Era o întrebare la care mă așteptam, așa că am răspuns conform vechiului scenariu:

– Sunt foarte ocupat.

– Ar trebui să-ți găsești pe cineva alături de care să te căsătorești, oricum.

Confruntat cu îngrijorarea mamei mele, am zâmbit blând, ca și cum aș fi vrut să o liniștesc:

– O să încerc.

De obicei, mama mea încheia discuția în acest moment. Și de data asta, văzând-o cum se întoarce să vorbească alături de tatăl meu adoptiv, am plecat capul. Ca mulți americani, mama mea era o creștină devotată. Ea credea că un bărbat Beta ca mine ar trebui, în mod natural, să găsească o femeie potrivită alături de care să se căsătorească și să-și întemeieze o familie.

Atât mama, cât și tatăl ei erau de tip Beta, așa că probabil această gândire era firească. Faptul că fiul ei adoptiv, de tip Beta, era homosexual era ceva ce nu-și putea imagina niciodată. Cu excepția cazului în care erau de tip Alfa sau Omega, un bărbat care făcea sex cu un alt bărbat era absolut inacceptabil.

Beta nu pot naște, așa că astfel de sentimente homosexuale nenaturale nu ar trebui să existe.

Poate că lucrurile erau altfel dacă aș fi adus acasă o Omega ca soție. Desigur, nu aș fi primit aceeași primire călduroasă ca și cum aș fi adus acasă o femeie normală, dar eu însumi sunt un adevărat “pasiv”, așa că asta e imposibil.

E păcat că nu va avea șansa să-și țină nepotul în brațe. Niciodată nu m-a interesat vreo femeie. Îmi pare rău pentru ea, dar nu e doar vina mea. Poate că experiențele din copilărie au avut un efect profund asupra sexualității mele. Dar ce mai contează acum?

Tăcerea s-a prelungit până a devenit incomodă. Trebuia să găsesc un nou subiect de conversație, dar mintea îmi era goală. Din fericire, am observat că purta un inel nou, nu verigheta pe care o purta de obicei. Asta mi-a dat un pretext să rup tăcerea.

– Mamă, tocmai ți-ai cumpărat un inel?

Am privit-o direct în ochi când am întrebat-o. Ea și-a aruncat o privire la mână și a zâmbit.

– Da, tatăl tău mi l-a dăruit de aniversarea noastră. Asta este piatra care reprezintă luna în care m-am născut. Nu ți se pare frumos?

Mama mea adoptivă îl ținea de mână pe tatăl meu adoptiv și zâmbea blând. Ne dorind să-i văd fața tatălui meu adoptiv, am îndrăznit doar să o privesc pe ea.

– Ți se potrivește foarte bine, mamă.

– Mulțumesc.

Cel care a răspuns era tatăl meu adoptiv. L-am privit fără să-mi dau seama, întâlnindu-i privirea pentru prima dată în acea seară. El a zâmbit cu bunătate. Văzând acel zâmbet, i-am răspuns și eu, dar, de fapt, voiam doar să folosesc cuțitul din mâna mea ca să-l înjunghii direct în gât. Desigur, nimeni nu a observat asta.

– Condu cu grijă, Chrissy.

După un moment îndelungat, am părăsit în sfârșit restaurantul. Stând la ușă, mama mea adoptivă m-a îmbrățișat de rămas-bun. Nu am putut ignora mâna întinsă a tatălui meu adoptiv.

I-am luat mâna, abia atingând-o, purtând încă mănușile. Dar chiar și așa, senzația de a-i atinge pielea mi s-a întipărit în minte. Nu ajunsese la punctul în care să-mi doresc să tai pielea pe care o atinsesem, ca de alte dăți, dar eram extrem de tentat să mă spăl.

Am încercat să-mi reprim impulsurile care se năpusteau asupra mea. Dacă nu le ștergeam, dacă nu amorțeam această senzație dezgustătoare, aș fi înnebunit. Repede, repede! Am încercat să-mi ascund gândurile întunecate, zâmbind în continuare ca de obicei.

– O să vin din nou luna viitoare.

După ce mi-am luat rămas bun, m-am urcat încet în mașină. Înainte să apuc volanul, mi-am smuls repede mănușile. Obiectul acela, de îndată ce ajungeam acasă, urma să ajungă direct la gunoi.

Era trecut de ora 22:00 și străzile erau pustii. Conduceam încet, fără să mă grăbesc. Părinții mei adoptivi se estompau în oglinda retrovizoare. În cele din urmă, au dispărut din vedere, dar senzația de strângere din piept a rămas.

Enervarea a început să crească. Au trecut mai mult de zece ani. Și totuși, doar privirea chipului acelui bărbat mă determina să-mi pierd cumpătul. Ceea ce mă enerva cel mai mult era faptul că el nu simțea. Se purta de parcă era nevinovat, de parcă nu ar fi avut nicio legătură cu el.

Eu sunt singurul care trebuie să îndur această suferință…

– La naiba!

Chiar când am lovit cu pumnul volanul, un Jaguar negru ca tăciunele a venit brusc în viteză spre mine, apăsându-se de mașina mea. Eram atât de surprins, încât m-am panicat și am apăsat frâna la maxim.

Dar era prea târziu. Mașina nu a putut să se oprească la timp.

S-a auzit o lovitură puternică atunci când mașina mea s-a ciocnit frontal de spatele celeilalte mașini. Tot trupul mi s-a zguduit violent. Pentru o clipă, am rămas acolo, uluit, fără să înțeleg ce se întâmplase.

Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama că eram implicat într-un accident.

– La naiba!

Am înjurat, mi-am desfăcut centura de siguranță și am ieșit din mașină. Mă durea pieptul. Mi-am frecat pielea care încă ardea de la strânsoarea centurii de siguranță, durerea surdă răspândindu-se.

Jaguarul stătea nemișcat. M-am îndreptat spre mașina neagră ca tăciunele care stătea în mijlocul drumului. Ignorând partea din spate zdrobită a mașinii care era lovită de rabla mea, am dat un pumn în geamul fumuriu al pasagerului.

– Ieși, ticălosule!

Frecându-mi pieptul și lovind cu mâna geamul, durerea mi s-a transmis direct la creier.

La naiba, ce doare.

Am făcut o grimasă, așteptând un răspuns. Deși geamul întunecat mă împiedica să văd clar, îmi dădeam seama că șoferul se mișca. Și-a desfăcut încet centura de siguranță și a deschis ușa.

În acel moment, un miros dulce – ceva ce nu ar fi putut exista în aerul poluat al orașului – mi-a invadat simțurile.

Primul lucru pe care l-am văzut era părul alb ca zăpada. Pentru o clipă, m-am simțit de parcă m-aș fi rătăcit într-un câmp de zăpadă albă.

– Da, fă-o pur și simplu.

Zgomotul asurzitor al orașului părea să dispară, lăsând doar vocea joasă a bărbatului să-i răsune în urechi.

A închis telefonul, a suspinat și și-a îndreptat privirea spre mine. Era nevoie să-mi ridic bărbia cât mai sus ca să-l pot privi în ochi. Ochii lui de un violet închis mă priveau intens de sub sprâncenele încruntate. Am înghițit în sec.

– Domnule Procuror Chrissy Jin.

Abia atunci mi-am dat seama că mă strigase pe nume. Revenind la realitate, eram încă nemișcați, ca înțepeniți, în mijlocul străzii. Nathaniel Miller se uita în jos la mine, enervarea fiindu-i evidentă între sprâncenele încruntate.

– Ce încerci să faci?

Vocea lui era calmă, dar plină de reproș. Mă simțeam atât de nedreptățit, cât și furios, așa că mi-am dat frâu liber nemulțumirii:

– Cel care a tăiat calea este cel vinovat. Ce fel de șofer ești?

Bărbatul a ridicat ușor o sprânceană. Era doar un gest fugar, dar i-am simțit clar disprețul. Nathaniel Miller și-a întors capul cu indiferență pentru a privi mașina mea veche, care se apropia de Jaguarul lui strălucitor. Privirea lui rece, ce se uita sus, m-a determinat să mă dau înapoi fără să-mi dau seama.

La naiba, mirosul ăsta.

În mijlocul poluării intense a aerului din oraș, un parfum incredibil de dulce încă mai plutea în aer. Dacă aș fi continuat să inspir acest miros, mintea mea ar fi înnebunit cu siguranță.

Sau poate aș fi înnebunit de furie.

Mi-am stăpânit furia și l-am privit pe bărbat cu sfidare. Aș vrea să fiu cu 10 cm mai înalt. Nu, 15 cm ar fi ideal.

Nu sunt scund, dar bărbatul ăsta e prea înalt. În plus, trupul lui bine proporționat și musculos îl determină să pară și mai impunător, în timp ce eu sunt extrem de scund. Majoritatea Alfa sunt arătoși, dar bărbatul ăsta e cu adevărat special. Oare e pentru că e un Alfa Extrem? Toți Alfa Extremi sunt așa?

Dacă nu era această situație și dacă el nu era un Alfa, cu siguranță eram atras de acest bărbat.

Gândindu-mă la asta, eram atât enervat, cât și rănit, iar expresia mea a devenit și mai urâtă. În plus, senzația lăsată de mâna tatălui meu adoptiv, care tocmai mă atinsese, încă persista, determinând să-mi fie imposibil să mă concentrez asupra situației actuale.

Dar, în contrast total cu mine, bărbatul nu avea nicio expresie pe chip. Tot ce arăta era o ușoară ridicare a sprâncenelor.

– Deci.

Nathaniel a tras un fum adânc din țigară și l-a expirat încet. Abia atunci mi-am dat seama că ținea o țigară în mână. Din fericire, mirosul feromonilor lui se estompase odată cu fumul.

– Cum intenționezi să rezolvi această situație?

Oricum, era vina mea. Știam asta, dar faptul că el se năpustise intenționat era de necontestat. Mi-aș fi dorit să pot zâmbi și să spun că o voi gestiona calm, dar, din păcate, nu puteam.

În fața mea se afla un Jaguar. Trebuia să supraviețuiesc, atât din punct de vedere economic, cât și biologic. Pentru a prelua controlul, mi-am ridicat intenționat vocea într-un ton sfidător:

– Și tu ești responsabil pentru asta, nu-i așa? Nu da toată vina pe mine, ar trebui să ai niște cunoștințe de bază.

Nathaniel a rămas indiferent. Dar am avut senzația că se încrunta. Oricum, nu era mulțumit.

Deodată, a ridicat mâna. M-am speriat, dar Nathaniel a folosit doar mâna în care ținea țigara ca să-și dea părul la o parte. Mi-era puțin rușine că am reacționat exagerat.

A oftat, oboseala fiindu-i evidentă pe chip. În acel moment, puteam simți plictiseala absolută care radia din tot trupul său. Dacă acest bărbat ar muri, ar fi cu siguranță din cauza acestei plictiseli.

Ochii pe jumătate închiși ai bărbatului s-au întunecat. În timp ce priveam acei ochi adânci de ametist, mi-a venit brusc în minte o veche zicală.

Când privim în abis…

– Mă înșel? a spus el, tot pe un ton calm și liniștit. Dar, pentru că expresia lui nu se schimbase deloc, mi s-a făcut și mai frig.

Tocmai voiam să deschid gura ca să spun că asta era o responsabilitate comună, când, brusc, mâna bărbatului a apărut chiar în fața mea.

– Poftim?!

Am rămas uimit de mâna uriașă care s-a deschis în fața ochilor mei, iar tot trupul mi s-a înțepenit. Dintr-o dată, eram apucat de guler și dus deoparte.

S-a auzit un zgomot dur, trupul meu era izbit cu putere de capotă. A urmat durerea, iar un geamăt involuntar mi-a scăpat din gură.

Dar nu s-a oprit aici. Bărbatul stătea chiar în spatele meu, cu mâna în jurul gâtului meu. Și-a dus încet țigara la gură, strângându-mi gâtul, și a tras încet un fum lung. Nathaniel a vorbit.

– Spune din nou.

A spus el, tot pe un ton calm, fără nimic neobișnuit.

Dar strânsoarea de la gâtul meu era foarte reală. Am încercat să mă zbat ca să scap din strânsoarea lui, dar Nathaniel doar a râs de mine, apăsând cu putere pe artera mea carotidă.

Mă sufocam, fața mi se înroșise. Inima îmi bătea nebunește, dar nu mai ajungea aer. În timp ce mă zbăteam după aer, el continua să fumeze.

Doamne.

Prin conștiința mea care se pierdea, i-am simțit erecția.

În timp ce mă sufoca, el se excita. Chiar dacă totul era beznă în fața ochilor mei, ciudat, tot puteam simți clar cum duritatea lui se freca de fundul meu.

Hei… nebunule… ticălosule!

Mâna care bătea fără speranță în capotă a căzut brusc, pierzându-și toată puterea. Dincolo de bătăile frenetice ale inimii mele, i-am auzit vag vocea.

– Deci.

Nathaniel și-a dus încet țigara la buze.

– Cine e de vină, domnule Procuror Chrissy Jin?

Nu voiam să recunosc că mă strangula, nici că îi făcea plăcere să o facă. Era o groază de neimaginat. Dar era un adevăr evident, iar eu nu voiam să mor. Dacă nu-mi plecam capul aici, omul ăsta mă va ucide cu siguranță.

Mi s-a căscat gura. Gâtul mi se uscase și simțeam că e pe punctul de a se rupe.

Spune doar că-ți pare rău și totul se va termina. Spune că eram prost să îndrăznesc să mă opun unui Alfa Extrem ca tine, spune că nu era vina ta, ci era numai vina mea.

Pentru că Nathaniel Miller nu greșește niciodată.

Împreună cu sentimentul de neputință, mi s-a stârnit un val de furie. Voiam să trăiesc, dar nici nu voiam să mă supun. Nu puteam să-l implor, dar nici nu îndrăzneam să mă opun; nu puteam decât să-l privesc cu ochii înroșiți de furie. Nathaniel se uita la mine de sus. De parcă ar fi putut să zdrobească şi cu ușurință pe cineva ca mine, ca un copil care omoară o furnică doar de dragul distracției.

Of, a expirat bărbatul. Țigara era arsă mai mult de jumătate, atârnând între degetele lui subțiri. Colțul buzei lui Nathaniel s-a ridicat ușor. Ciudat, strălucirea roșie a țigării părea să-mi umple câmpul vizual. Fără să-mi dau seama, am privit cu ochii pierduți către căldura roșie care se îndrepta spre mine. A, nu e asta dansul focului?

Chiar în clipa în care acest gând mi-a trecut prin minte, o lumină orbitoare a străbătut brusc întunericul din fața ochilor mei.

– Hm, hm…

Fluxul brusc de aer în plămâni m-a determinat să tușesc. La fel de brusc cum mă strânsese de gât, mi-a dat drumul. Am alunecat pe capotă, și m-am prăbușit pe șosea. El stătea încă în fața mea, privindu-mă cum mă zbăteam în praf, lacrimi și salivă.

Mintea îmi era goală, incapabilă să formuleze vreun gând. Nu puteam decât să deschid gura și să inspir disperat. În acel moment, mi s-a părut că nu mă mai luptasem niciodată atât de mult pentru a supraviețui.

– Păi… pentru că… dacă…

Până atunci, auzul părea singurul simț care mai funcționa, dar acum toate celelalte simțuri au explodat, strălucind cu fulgere orbitoare de lumină. Abia atunci durerile au început să-mi cuprindă tot trupul. Cu fiecare respirație, chiar și cele mai îndepărtate zone îmi aminteau de prezența lor cu o durere ascuțită. În plus, un ochi ardea ca focul, determinând imposibilă deschiderea lui.

– Ăă… ăă…

În timp ce un geamăt inconștient îmi scăpa printre dinții strânși, în viziunea încețoșată a ochiului meu rămas, am zărit câteva siluete care se învârteau în jurul lui Nathaniel.

Vine cineva.

Mi-am dat seama vag. Trupul meu fără vlagă se sprijinea de Jaguar, fiind capabil doar să gâfâie după aer. Simțurile îmi reveneau încet. Ochii mei fără viață au clipit de câteva ori. Auzul era ultimul care mi-a revenit. Sau, mai degrabă, capacitatea creierului meu de a procesa sunetul era ultima care s-a trezit la viață.

– Atunci lasă curățenia în seama noastră.

Era vocea unei femei. Mi-am dat seama că unul dintre bărbații îmbrăcați în negru era o femeie. Nathaniel s-a mișcat. Părea să arunce o privire spre mine. Sau poate că nu. Pentru el, cineva ca mine era – poate nici măcar o cutie goală aruncată pe stradă. Disprețul lui evident mă determina să par și mai dramatic.

După ce s-a urcat într-o altă mașină, femeia s-a întors spre mine.

– Cum te simți? Poți să te ridici?

M-a întrebat politicos, întinzându-mi mâna, dar nu simțeam niciun miros. Beta? M-am gândit în sinea mea, încercând să mă ridic fără ajutorul ei.

– Ai grijă! a exclamat ea când m-a văzut clătinându-mă.

M-am agățat repede de mașină ca să-mi păstrez echilibrul. Credeam că am primit destul oxigen, dar capul îmi zumzăia în continuare. Durerea arzătoare din ochi nu se potolea. După ce am stat nemișcat o vreme, închizând un ochi și reglându-mi respirația, ea a vorbit:

– Sunt Alice Martin. Secretara și garda de corp a domnului Miller.

– Chrissy Jin.

După ce am tușit, am încercat să mă prezint cu o voce răgușită.

– Din fericire, ești teafăr.

Mi-a zâmbit politicos. N-am putut să nu o privesc ciudat. Era clar că era martoră la strangularea mea, și totuși putea să spună astfel de cuvinte? Poate că mi-a citit gândurile, pentru că Alice și-a păstrat tonul calm:

– Nu ești rănit sau schilodit? Ce noroc. Dacă n-am fi ajuns la timp, acum…

A dat din cap, de parcă nu dorea să se gândească la asta. Nici eu nu doream. Alice a spus scurt:

– Vom trimite pe cineva să se ocupe de accident mai târziu. Ai sunat firma de asigurări?

Mi-am scos în tăcere telefonul. Degetele îmi tremurau în timp ce căutam numărul salvat, confundându-l în repetate rânduri cu alte apeluri, apoi am închis în grabă. După câteva încercări eșuate, am reușit în sfârșit să iau legătura, am schimbat câteva cuvinte și am primit informații despre persoana responsabilă. Când am încheiat convorbirea, Alice încă aștepta și mi-a spus:

– Mă duc acasă, vrei să te duc și pe tine?

A aruncat o privire semnificativă spre mașina avariată din spatele meu. Fiind privit atât de deschis, am ezitat o clipă. Serviciile din țara asta erau deja proaste; în situații ca asta, timpul de așteptare putea fi nesfârșit. Eram complet incapabil să conduc sau să iau un taxi. Oricum, mașina asta veche urma să fie aruncată la gunoi, sau ar trebui pur și simplu să o las în pace?

M-am uitat la mașina dărăpănată, simțind o tentație îngrozitoare.

Dar în momente ca astea, este și mai important să-mi păstrez calmul. Cum aș putea să am încredere în subordonații acelui bărbat și apoi să plec pur și simplu? Am refuzat politicos:

– Nu, mă simt bine. Mulțumesc.

Ar fi o pacoste dacă m-ar da în judecată pentru daune nejustificate.

Orice s-ar putea întâmpla cu omul acela. Amintindu-mi cum m-a strangulat fără ezitare, am simțit brusc un fior. Mi-am tras inconștient gâtul înapoi, încercând să-mi relaxez umerii. Dar trupul meu era încordat, scoțând doar sunete de trosnire când mă mișcam.

Era nevoie pur și simplu să râd și să accept un compromis.

Dacă eram eu, aș fi făcut la fel. De ce mi-am dezvăluit toate gândurile adevărate în felul acela?

Poate pentru că, după ce l-am întâlnit pe tatăl meu adoptiv, nervii mei erau încă încordați și sensibili.

În plus, feromonii celuilalt bărbat erau, de asemenea, o parte din motiv.

Am scos țigara din buzunar și eram pe punctul de a mi-o pune la gură când ea mi-a întins brusc o brichetă.

– Mulțumesc.

După ce i-am mulțumit la rândul meu, mi-am aprins o țigară, iar Alice și-a aprins și ea una.

Am stat mult timp fumând în tăcere. Era trecut de miezul nopții, strada era pustie și liniștită. În acea tăcere, mă întrebam de ce nu a plecat încă acasă.

Poate pentru că trecusem prin prea multe, simțurile îmi erau amorțite. Când mi-am coborât privirea, am surprins-o pe Alice aruncându-mi o privire furișă. Abia atunci am înțeles totul, de la oferta ei de a mă duce acasă, până la motivul pentru care stăteam amândoi acolo.

– Îmi pare rău, sunt homosexual.

Am zâmbit în semn de scuze, sperând că va înțelege. Auzind asta, Alice, care fuma, a început să tușească violent. Am așteptat să se calmeze și apoi am adăugat:

– Dacă am înțeles greșit, îmi cer scuze.

Alice a tras aer adânc în piept, apoi s-a întors să se uite la mine. Mi-am dat seama că nu înțelesesem greșit. Dezamăgirea era evidentă pe chipul lui Alice, iar eu nu am putut decât să zâmbesc amar.

– Mă preocupă doar dacă ești Alfa sau Omega, dar nu mă gândesc deloc la faptul că ești homosexual.

A mormăit ea pentru sine și a suspinat. Am spus:

– Sunt Beta.

Ea s-a întors să mă privească suspicios. M-am simțit atât ruşinat, cât și vinovat, așa că am adăugat:

– Probabil că nu-mi simți feromonii, nu-i așa?

Auzind întrebarea mea, mi-a răspuns sincer:

– A, eu sunt Gamma.

Abia atunci am înțeles, dar nu m-am putut abține să nu fiu surprins. Era prima dată când întâlneam o Gamma. Dintre cele patru genuri, Gamma era cel mai rar și cel mai puțin numeros. Prin urmare, informațiile disponibile erau foarte limitate, iar conținutul prezentat în timpul procesului de învățare despre morfologie era doar cel elementar.

Dintre cele patru genuri – Alfa, Beta, Omega și Gamma – Gamma este singura care nu poate simți feromonii. Prin urmare, aceștia nu sunt afectați de niciun fel de feromoni.

Asta era tot ce învățasem, tot ce știam despre Gamma.

– Gărzile de corp ale domnului Miller sunt toți membri de gen Gamma, a spus Alice cu un ton neutru, de parcă mi-ar fi răspuns la întrebare. Am întrebat, pe jumătate în glumă:

– Nu te-ai gândit că aş fi Beta?

Ea mi-a răspuns pe un ton calm și reticent.

– Păi, după aspectul tău, mi-am dat seama că ești un Alfa sau un Omega. E rar să vezi un Beta atât de chipeș ca tine… Desigur, am luat în considerare și posibilitatea ca tu să fii un Beta.

Alice s-a încruntat aproape imediat.

– M-am gândit şi că poate ești homosexual.

Mi-am dres gâtul și am schimbat subiectul.

– Există vreun motiv anume pentru care toți bodyguarzii lui Miller sunt Gamma?

Am renunțat în mod deliberat la titlul onorific, dar Alice nici nu a clipit.

– E ceva firesc în cazul unor Alfa extremi. Dacă ar elibera feromoni și ar determina mutaţii în Omega sau ar intra în rut, ar fi o problemă. Ar interfera cu munca. Gamma se potrivesc perfect în acest sens.

Era plauzibil. Ea a continuat.

– Nu că faptul de a fi Gamma ar bloca sută la sută feromonii unui Alfa extrem. Dacă un Alfa extrem intenționează cu adevărat să elibereze feromoni, nu putem face nimic.

– Și Gamma pot suferi mutații?

Ca Beta, rareori am avut ocazia să aflu despre celelalte genuri — și nu existau surse de informații despre Gamma. Tot ce știam era că, spre deosebire de celelalte genuri, statutul de Gamma era stabilit la naștere. Am întrebat din curiozitate, iar Alice, fără niciun semn de ofensă, mi-a răspuns fără ezitare.

– E rar, dar da, putem suferi mutații. Nu e vorba că ne schimbăm pentru că am simțit feromoni — asta nu e ceea ce declanșează mutația. În majoritatea cazurilor, pur și simplu detectăm feromonii și asta e tot… Dar dacă ai ghinionul să suferi efectiv o mutație, e o problemă gravă. Voi, Beta, dacă ați suferi o mutație, ați deveni pur și simplu Omega — dar pentru noi înseamnă moartea sau o reducere cu jumătate a duratei de viață. Chiar dacă ai norocul să supraviețuiești, majoritatea dintre noi mor la naștere. Se spune că un număr foarte mic de femei Gamma supraviețuiesc, dar asta e aproape un miracol. Și chiar și acelea sunt atât de slăbite încât petrec ani întregi la pat înainte să moară — e cel mai rău lucru posibil.

Ea a dat din cap, apoi a adăugat pe un ton plictisit:

– Voi, cei din categoria Beta, nu vă confruntați cu adevărat cu riscul de mutație după ce împliniți douăzeci de ani, dar cei din categoria Gamma, în ciuda unei rezistențe puternice la feromoni, sunt mereu expuşi riscului.

Alice a inhalat fumul țigării cu indiferență.

– Destul de îngrozitor, nu?

I-am răspuns la fel de sincer la întrebarea ei ironică.

– Ar fi și mai rău dacă tipul pe care l-am apărat s-ar dovedi a fi homosexual.

Alice a izbucnit în râs. Ochii ei căprui și blânzi sclipeau. Aproape că mi-am dorit să fiu heterosexual.

– Ce fac ochii tăi?

Întrebarea ei m-a scos din scurtul moment în care uitasem de durerea din ochi. Când mi-am dat drumul la mâini cu precauție, încă simțeam o senzație de arsură, dar nu era la fel de intensă ca înainte. Am clipit de câteva ori, dar, din păcate, vederea îmi era încă încețoșată.

– Cred că nu o să mai conduc o vreme.

Cuvintele ei mi-au trezit amintirile.

– Omul acela chiar a încercat să-mi ardă ochii? Cu o ţigară?

Alice a ridicat o sprânceană.

– De ce crezi că n-ar fi făcut-o?

Am rămas mut pentru o clipă. Când m-am limitat să clipesc din ochi la ea, Alice a aruncat pe jos mucul de țigară stins și a aprins una nouă.

– Totuși, e rar să faci așa ceva în public. Ce s-a întâmplat?

Expresia “în public” mi-a rămas în urechi — asta însemna oare că o făcea tot timpul în privat?

– Pur și simplu mi-a tăiat fața… Când l-am întrebat dacă am greșit cu ceva, a încercat brusc să mă sugrume.

– I-ai spus asta domnului Miller?

A devenit albă ca varul și a șuierat ca un animal strangulat. Nu-mi dădeam seama dacă era îngrozită de Nathaniel Miller sau de ce ar putea face el — dar am dat din cap. Alice, cu fața lipsită de culoare, a întrebat din nou.

– Nu te-ai uitat urât la el sau ceva de genul ăsta, nu-i așa?

Nu am răspuns, dar ea a suspinat și a dat din cap.

– Fii recunoscător. Dacă n-am fi ajuns la timp să-l oprim…

Alice și-a făcut semnul crucii, de parcă era ceva îngrozitor. Privind-o, m-am gândit că poate nu se temea de Nathaniel Miller însuși, ci de ce ar fi putut face el. M-a cuprins o curiozitate neplăcută.

– Și dacă ar fi făcut-o, ce s-ar fi întâmplat?

Alice mi-a aruncat o privire plină de dispreț. Mi-am dat seama imediat ce întrebare absurdă și evidentă am pus.

– Cel puțin erai mort sau orb. Nu e evident?

Reacția ei m-a determinat să mă gândesc la multe lucruri.

– A mai ars vreodată ochii cuiva?

Ea nu a răspuns. Am insistat din nou.

– A mai ucis pe cineva vreodată?

Alice a rămas în continuare tăcută — dar simțeam că știam toate răspunsurile.

Cum putea cineva ca el să umble pe străzi cu atâta încredere?

Răspunsul era simplu: era un Alfa. Un Alfa extrem, de altfel — din linia de sânge de vârf.

Alfa nu sunt niciodată pedepsiți, indiferent care ar fi crima pe care o comit. Nici măcar dacă ucid pe cineva.

Exact cum a făcut și tatăl meu.

Aproape că auzeam în urechi zgomotul îndepărtat al focurilor de armă.

─ ▪ ─

A doua zi dimineață, din fericire, durerea arzătoare din ochi se potolise. Dar a rămas o pulsare surdă, iar, combinată cu lipsa de somn, fiecare clipire îmi provoca o senzație neplăcută de enervare.

Faptul că am luat un taxi spre muncă mi-a permis măcar să-mi odihnesc ochii pe bancheta din spate. Am decis să-mi cumpăr niște picături pentru ochi când ieșeam la prânz.

– Arăți groaznic. Ce s-a întâmplat?

De îndată ce am apărut pe hol, Doug m-a zărit și m-a întrebat surprins. M-am uitat fără să înțeleg la fața lui. Chiar și epuizat, mă spălasem, acordând o atenție deosebită gâtului și mâinilor. Când m-am trezit, erau roșii și umflate, ochii mă usturau, iar fața mi se părea plină de umflături.

– Ţi-ai stricat faţa aia frumoasă.

Doug a dat din cap și mi-a atins ușor obrazul. Mi-am întors capul cât să-i evit mâna, apoi am apăsat un buton de la automat pentru a scoate o Coca-Cola.

– Ești pregătit?

M-a urmat, a introdus o bancnotă în automat și a apăsat un buton. Am dat din cap obosit, în timp ce  înghițeam băutura carbogazoasă pe gâtul uscat. Doug și-a deschis doza și m-a întrebat:

– Se apropie petrecerea de ziua primarului. Te duci?

– Când aș avea timp?

Data procesului se apropia cu pași repezi. Era nevoie să mă întâlnesc din nou cu martorul pentru a-i confirma mărturia, să revizuiesc probele, și să termin muntele de hârtii. Doug a zâmbit ironic și a spus:

– Ia-o ușor, apoi a plecat.

Am sorbit încet din Coca-Cola și am trecut în revistă în minte sarcinile zilei. Mintea era încețoșată din cauza lipsei de somn.

Am închis ochii și am inspirat adânc, apoi am expirat încet. În ciuda senzației ascuțite de efervescență care îmi stătea în gât, mintea nu mi se limpezea. Am rămas nemișcat pe loc pentru un moment îndelungat. Eram așa încă de ieri — șocat, fie că voiam să recunosc sau nu. Nu accidentul în sine, ci ceea ce îmi făcuse acel bărbat era ceva ce încă mă îngrozea, determinându-mi trupul să tremure. Chiar și acum, dacă îmi lăsam garda jos pentru o clipă, ceața roșie aprinsă îmi apărea în fața ochilor, iar aceștia mă usturau de parcă ar fi luat foc.

Revino-ți.

Am aruncat doza goală cu toată puterea. A lovit peretele cu un zgomot metalic și a sărit direct în coșul de gunoi. Ce gând ridicol. Ochii mei sunt bine. Totul e în trecut.

Mai bine să revăd încă o parte din materialul pentru proces, cât încă am timp.

M-am forțat să merg mai departe, accelerându-mi pasul mai mult decât era necesar, ignorând durerea surdă de la ceafă.

Data ședinței marelui juriu a venit fără întârziere. Mi-am terminat pregătirile devreme și m-am îndreptat spre tribunal. Reporterii erau deja așezați în fața clădirii. L-am zărit pe avocatul apărării, înconjurat de camere de filmat și jurnaliști, făcând declarații îndrăznețe.

– Nu va avea loc un proces de ochii lumii. Am încredere că jurații vor lua o decizie înțeleaptă…

M-am strecurat în liniște pe lateral și am intrat. Un reporter care mă zărise m-a strigat pe nume, dar m-am prefăcut că nu aud și am intrat.

– Se spune că nu va trece de marele juriu.

Asistentul meu m-a întâmpinat îngrijorat pe hol. Am încruntat sprâncenele.

– Cine a spus asta?

– E un articol în ziar.

A scos telefonul și mi l-a arătat. L-am răsfoit și i l-am dat înapoi.

– E doar o cacealma. Fac asta tot timpul.

– Totuși… Miller e de partea cealaltă, aşa e? S-ar putea să fi mituit jurații.

O umbră de îngrijorare i-a trecut pe chip. Am ezitat o clipă înainte să răspund.

– Asta ar fi o infracțiune. Chiar crezi că ar face așa ceva?

Gândul acela era tentant pentru o clipă, dar nu puteam să-l susțin. Tonul meu era mai rece decât de obicei când am negat. Asistentul meu s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit.

– Se spune că există un microfon ascuns în sala de conferințe.

M-am oprit, iar el a adăugat:

– Probabil sunt doar zvonuri, dar nu strică să fim precauți. Poate ar trebui să verificăm.

Am deschis gura, dar nu mi-a ieșit niciun cuvânt. Doream să-i spun să nu se lase influenţat de bârfe, dar nu eram convins. Amintirea feței reci a acelui bărbat, care încerca să-mi ardă ochii, era ca o mână care mă strângea de gât. Și nu puteam ignora palmaresul impecabil al firmei Miller.

Chiar în acel moment l-am văzut pe avocatul apărării intrând. M-am trezit la realitate, l-am lăsat în urmă pe asistentul meu, și am intrat în sala de judecată.

Asistentul meu avea dreptate. Avocații lui Miller erau renumiți pentru felul în care îi făceau praf pe martori și discreditau probele. Ajungeau chiar să manipuleze opinia publică când era nevoie.

Dar într-o procedură în fața marelui juriu, avocații apărării nu au dreptul să ia cuvântul. Totul se bazează pe probele și argumentele acuzării. Nu puteau face nimic.

M-am uitat în ochii avocatului în timp ce acesta își ocupa locul. Mi-a zâmbit.

O încredere de neclintit.

Enervat, am răsfoit dosarele, apoi a intrat judecătorul. Ne-am ridicat cu toții. După scurta procedură de a explica juraților termenii și demersurile, m-am ridicat. Era timpul să ne îndreptăm spre sala juraților. Am expirat o dată, mi-am adunat curajul și am pășit înainte.

Sala juriului părea banală. După o privire rapidă în jur, m-am așezat într-o parte. Agitația celor care își găseau locurile s-a potolit, iar marele juriu și-a început lucrările.

Microsfon ascuns.

Am scuturat din cap ca să alung gândul – la ce ar folosi un microfon ascuns aici? Nu ar influența decizia de punere sub acuzare.

Câteva cazuri minore așteptau punerea sub acuzare. Am așteptat să treacă două infracțiuni grave. Apoi, în sfârșit, cazul meu.

– Al patrulea: cazul lui Jonathan Davis. Arestat la domiciliul său în jurul orei 17:00, în luna X, ziua Y. Este acuzat că a organizat o petrecere cu prietenii în seara precedentă, l-a violat în grup pe Anthony Smith, apoi l-a împușcat în față și l-a ucis. Arma era recuperată de la domiciliul său, iar în trupul victimei s-a găsit o cantitate mare de spermă care se potrivește cu cea a lui Jonathan Davis…

Am auzit jurații strângând din sprâncene, încruntându-se și mormăind. Le-am urmărit reacțiile: dezgust, repulsie, compasiune pentru victimă. Nu existau obiecții cu privire la punerea sub acuzare. Am lăsat o parte din tensiune să-mi părăsească umerii. La fel ca în cadrul audierii preliminare, l-am chemat la bară pe Charlie, prietenul de lungă durată al lui Anthony.

Declaraţia martorului s-a desfășurat fără probleme. Charlie l-a descris pe Anthony ca fiind un om amabil și sincer, trezind simpatie. De asemenea, a infirmat afirmațiile presei cu privire la acțiunile lui Anthony din acea noapte.

– El n-a fost niciodată genul acela de om. Da, eram îndrăgostit de Jonathan Davis, dar n-am complotat niciodată să-l șantajez. De fapt, el mă evita, spunând că nu meritam timpul lui.

– Mulțumesc. Aveți întrebări?

Am făcut o pauză, m-am uitat la jurați, apoi am spus:

– Să începem votul…

Un bărbat a ridicat mâna. Un presentiment neplăcut m-a cuprins în timp ce dădeam din cap.

– Aţi spus că arma era găsită la domiciliul lui Davis, dar asta dovedește că îi aparținea?

– Era înregistrată pe numele lui și avem mărturia că el a tras cu ea.

– Atunci de ce nu a venit astăzi acel martor, ci acest bărbat de aici?

Tonul său provocator m-a determinat să mă încrunt; Charlie s-a încordat. Am răspuns calm:

– Martorul respectiv a refuzat să depună mărturie în public. Declarația sa înregistrată era admisă ca probă.

– Această probă este de încredere? Poate că acest bărbat l-a împușcat și i-a înscenat totul lui Davis.

Am făcut o pauză ca să-mi adun răbdarea.

Cunoșteam exact acest tip de persoană — obsedată de serialele polițiste, care se crede expertă și care spune prostii de parcă ar fi credibile.

Dar aceasta este o sală de judecată adevărată. Nu este un loc pentru amatori care se joacă de-a detectivii. Era nevoie să-i reamintesc realitatea.

– Am pus echipa de criminalistică să verifice mărturia lui. Au reconstituit modul în care fața lui Anthony s-ar fi chinuit atunci când s-a tras focul de unde stătea Jonathan Davis – cum s-a împrăștiat carnea și unde s-au împrăștiat bucățile. Dacă doriți, vă pot arăta probele, deși mă îndoiesc că vă va mai rămâne pofta de prânz după asta, dacă nu sunteți cumva un pervers căruia i se face foame la vederea măruntaielor împrăștiate în bucăți.

Cuvintele mele directe au stârnit gemete de disconfort în jur, dar bărbatul nu s-a dat înapoi.

– Deci asta înseamnă că ar fi putut fi acel bărbat cel care a făcut-o, nu-i așa?

Îmi pulsau tâmplele și mi-am frecat fruntea.

– Ăăă, cum te cheamă?

– Ben.

– Ben, atunci ce vrei să spui?

A făcut o pauză ca să-și tragă sufletul înainte de a vorbi.

– Intenționați să-l acuzați pe Jonathan Davis de crimă, nu-i așa?

– Așa este. De aceea v-ați adunat cu toții aici.

Am dat din cap cu rigiditate. El m-a privit fix cu ochii strălucitori.

– Dacă e vorba de crimă, atunci pedeapsa e fie pedeapsa cu moartea, fie închisoarea pe viață fără eliberare condiționată, iar tu nu poți formula o acuzație atât de gravă pe baza unor dovezi atât de slabe.

– Slabe?

În vocea mea s-a strecurat un ton mai ascuțit decât intenționam. El a continuat imediat.

– Haide, domnule procuror, spune-ne — ești sută la sută sigur că toate aceste dovezi sunt incontestabil corecte?

– Sunt sigur în proporție de nouăzeci și nouă la sută.

Am răspuns cu reticență. Nimic pe lumea asta nu poate atinge vreodată o certitudine de sută la sută. Dar el a strigat de parcă ar fi așteptat ocazia asta.

– 99% și 100% nu sunt același lucru!

Era clar că se agăța de un fir de pai. Problema nu era un microfon ascuns în sală; era un microfon ascuns în rândul juraților. Mi-am strâns și desfăcut pumnul, luptându-mă cu dorința de a-l apuca de guler și a-l scutura. Apoi s-a întors către ceilalți și a strigat.

– Jonathan Davis este o victimă nevinovată aici. Îl lăsați pe adevăratul vinovat să scape liber și dați vina pe omul greșit. Nu a făcut același greșeală acuzarea și în cazul lui Anton Lee? În timp ce adevăratul ucigaș a fugit în Mexic, ei au încercat să-l închidă pe un om nevinovat! Și chiar și atunci acuzarea a insistat că probele e erau de neclintit și că Anton Lee era vinovat!

A adus în discuție un caz fără legătură, dintr-un alt județ, pentru a-i influența pe oameni. Toată lumea putea vedea cât de absurd era, dar unii jurați dădeau din cap unul altuia cu expresii curioase. L-am întrerupt brusc.

– E o deducție logică complet fără sens!

Fără să-i las lui Ben niciun moment să răspundă, am rostit cuvintele cu hotărâre.

– Ceea ce decideți acum nu este dacă Jonathan Davis este vinovat sau dacă trebuie condamnat la moarte sau la închisoare pe viață. Și vă asigur că toate aceste probe și mărturii sunt susținute de teste științifice și dovezi. Nu există absolut niciun loc pentru îndoială. Orice afirmație că probele sunt insuficiente sau că el nu este adevăratul ucigaș vor fi dezvăluite în timpul procesului. Jurați, singura întrebare care vi se pune azi este dacă să-l puneți sub acuzare. Atât. Ați înțeles cu toții?

Concluzia mea dură a determinat ca în sală să se facă liniște. Am privit încă o dată jurații.

– Cei care sunt în favoarea punerii sub acuzare, vă rog să ridicați mâna.

În mijlocul tăcerii, am făcut un gest demonstrativ, ridicându-mi primul mâna.

– Vă mulțumesc pentru efortul depus, domnule procuror.

Mama lui Anthony Smith s-a apropiat și mi-a mulțumit. Era doar începutul și nu doream să-i zdrobesc speranța, așa că am spus simplu:

– Cu plăcere.

Nu am menționat marja strâmtă de succes.

– Mai e un drum lung de parcurs, nu-i așa? Am auzit că au angajat un avocat foarte scump… Probabil e o firmă renumită.

Înghițind cuvintele despre cea mai bună firmă din țară, care nu pierduse niciodată un caz de omor, am reușit să zâmbesc. Cel puțin depășisem obstacolul și obținusem punerea sub acuzare.

– Nimeni nu vrea să ajungă la închisoare. Vor folosi toate resursele pe care le au. E nevoie să ne pregătim și noi.

– Am încredere în dumneavoastră, domnule procuror.

Ea s-a înclinat de mai multe ori și s-a întors cu spatele. Simțeam gâtul încordat, așa că mi-am slăbit cravata în timp ce ieșeam din clădirea tribunalului. Așteptând să traversez strada, privirea mi-a căzut pe un ziar de la un chioșc. Un articol de bârfă despre petrecerea de ieri a primarului mă privea fix. Pe prima pagină apărea o față nedorită.

Nathaniel Miller.

– Norocosul naibii, am mormăit în timp ce stăteam pe o bancă din parcul de lângă tribunal, mâncând un sandviș. Cumpărasem ziarul ca să văd cum era relatată audierea de ieri și, într-adevăr, chipul lui Nathaniel Miller era din nou acolo — de data asta ca una dintre vedetele de la petrecerea primarului. Se părea că participase alături de un model de top. Am parcurs articolul cu privirea, apoi am împăturit ziarul. După efortul depus pentru a-i convinge pe jurați, nici măcar nu mai suportam să mă uit la fotografiile celor de la Firma Miller.

– Ai fost și tu acolo, nu-i așa?

L-am privit pe Doug, care stătea lângă mine. S-a încordat.

– Păi, da.

Doug părea ruşinat, frecându-și ceafa. Era ambițios; nu ar fi ratat ocazia de a face impresie asupra unor oficiali de rang înalt.

– Au venit mulți oameni.

– Firește.

Am răspuns indiferent, iar Doug a continuat să vorbească.

– Erau și senatori din alte state. Chiar și președintele a trimis un vin de felicitare… Era prima dată când vedeam atâtea vedete într-un singur loc.

A fluierat încet, a clipit și a spus:

– O, și l-am văzut pe Miller. Pe senatorul Miller.

M-am oprit din mâncat și mi-am îndreptat privirea spre el. Doug a dat din cap.

– Da, Ashley Miller. Tatăl lui Nathaniel Miller.

Desigur, și el era un Alfa extrem. Fără îndoială că Nathaniel va arăta exact ca el când va crește. Mi-am dat seama abia târziu cât de mult semănau unul cu celălalt. Era evident, dar izbitor.

Șarpele Alb.

Amintirea poreclei senatorului mi-a adus în minte chipul lui Nathaniel, urmată de amintirea lui ridicându-se încet din Jaguarul său — ochii aroganți, de un violet intens, privindu-mă de sus.

Mi s-a strâns gâtul și am mușcat din sandviș cu o clipă întârziere. Doug a continuat.

– Avea o prezență incredibilă. Am auzit că şi-a propus să candideze la următoarele alegeri prezidențiale… Ei bine, asta e ambiția firească pentru un politician. Dar, sincer, parcă era deja președinte. Felul în care se comportau oamenii în preajma lui, aura de intimidare pe care o degaja… A sosit târziu, dar în clipa în care a intrat, toate privirile s-au îndreptat spre el. Era ca și cum restul lumii dispăruse și nu mai exista decât el… Dar nu părea întru totul uman.

– În ce sens?

– Nu știu, e greu de precizat.

Doug a mormăit gânditor, și-a trecut mâna peste bărbie, apoi a ridicat din umeri.

– Pur și simplu nu părea om. Poate că era din cauza atmosferei generale.

Mi s-a părut că înțeleg, așa că n-am mai insistat și m-am întors la sandvișul meu. Deodată, mi-au venit în minte cuvintele procurorului general.

“Sunt diferiți de Beta ca noi.”

În timp ce îmi reaminteam în tăcere acel gând, Doug a luat din nou cuvântul.

– Știi că inițial era avocat, aşa e? Tipul ăla. Firma Miller era fondată de tatăl său. S-a retras când a intrat în politică, dar acum o conduce fiul său, nu-i așa?

– Da, presupun.

Am răspuns vag. Doug a luat o înghițitură din apa sa carbogazoasă și a întrebat:

– Crezi că și omul ăla o să intre în politică?

– Păi, dacă profesia de avocat nu-i asigură traiul, probabil că da.

Doug s-a uitat la mine ca și cum era uimit. Dacă Firma Miller s-ar prăbuși, nu ar mai rămâne nicio firmă de avocatură importantă în țară. Știam ce însemna privirea lui, dar m-am prefăcut că nu înțeleg și am luat o înghițitură din Coca-Cola mea.

– Un Alfa nu obține tot ce-și dorește doar pentru că e un Alfa.

Păi, oare? Nici eu nu eram sigur. Doug a râs, iar eu, simțindu-mă puțin ruşinat, am spus indiferent:

– Deci petrecerea era distractivă, aşa e?

– Sigur, erau multe lucruri interesante.

Doug a răspuns scurt, apoi a schimbat subiectul.

– Au stabilit deja data procesului?

Am dat din cap.

– Nu încă. Mă întâlnesc cu judecătorul săptămâna viitoare. Vom avea nevoie de un motiv, ca să stabilim un termen odată ce vor propune una.

Vor încerca să amâne procesul cât mai mult posibil, m-am gândit. Având în vedere că probele și martorii sunt atât de clar împotriva lor, vor epuiza toate opțiunile pentru a reduce pedeapsa, iar asta va dura ceva timp.

Estimam mental datele când Doug m-a întrebat:

– Ce-ar fi să luăm o pauză înainte de procesul propriu-zis?

Am băut din Coca-Cola și l-am privit. Doug a zâmbit.

– Mă gândeam să ne relaxăm la un hotel pentru o zi în weekendul ăsta.

Intenția lui era clară: dacă nu voiam să-mi găsesc alt partener, aș fi putut la fel de bine să petrec o noapte cu el. Și, sincer, chiar voiam o zi liberă. Inclusiv sex. Trecuseră deja două săptămâni de la acea întâlnire ciudată din bar.

Am băut restul de Coca-Cola, am strivit doza și am aruncat-o. A căzut cu un zgomot perfect în coșul de gunoi.

– Bine.

Fața lui Doug s-a luminat. M-am ridicat și am adăugat:

– Spune-mi mai târziu ora și numele hotelului.

– Vrei să vin să te iau?

Închiriasem o mașină temporară cât timp a mea era la service, dar nu aveam nevoie de o mașină. Am dat din cap, iar Doug mi-a răspuns la fel.

– Gata… s-a făcut!

L-am zărit imitându-mi gestul de a arunca doza goală. Chiar fără să-l văd, îi puteam auzi suspinul dezamăgit.

Weekendul a venit repede. Vineri am lucrat până târziu, mi-am terminat toate hârtiile și mi-am eliberat agenda pentru două zile întregi. După ce îmi curățasem apartamentul și pregătisem totul – chiar și pentru sex – savuram o cafea ușoară când Doug a venit la ora stabilită.

A apărut exact la timp, a sunat la sonerie, iar eu am luat câteva lucruri esențiale și m-am îndreptat spre parter.

– Bună.

Doug m-a întâmpinat cu zâmbetul lui strălucitor de obicei și s-a aplecat să mă sărute. Sigur, obișnuiam să facem asta când eram împreună, dar asta era cu ani în urmă. Nu aveam chef să împărtășesc un sărut intim în public cu prietenul și partenerul meu de sex, așa că mi-am ferit fața.

– Mai târziu.

Văzându-i expresia exagerat de dezamăgită, am adăugat:

– Atâta timp cât face parte din actul sexual.

Doug a dat din cap în semn de înțelegere și m-a condus la mașină.

A ales un hotel mic la periferia orașului. Nu era luxos, dar stilul său modest și curat mi-a plăcut. Decorul era simplu și comod. O femeie drăguţă, de vârstă mijlocie, de la recepție, mi-a menționat – cu mândrie, a spus ea – că era un hotel de familie, aflat la a treia generație.

– Hai să urcăm.

Doug a ignorat vorbăria recepționerei și mi-a șoptit urgent. M-a luat de mână, iar eu l-am lăsat. Călătoria cu liftul și drumul pe hol până la camera noastră erau scurte. Doug a deschis ușa și m-a lăsat să intru primul.

De îndată ce ușa s-a închis în urma mea, s-a lipit de mine. Deoarece acesta era scopul călătoriei, nu am ezitat și l-am urmat până la pat. În timp ce îmi descheia cămașa, am băgat mâna în buzunar și am scos un prezervativ. Doug m-a privit, dezamăgit.

– Nu putem s-o facem fără?

Nu ar fi ajutat să mă prefac că îmi este milă de el. Am mușcat capătul ambalajului și l-am desfăcut dintr-o singură mișcare fluidă.

– Of!

Doug a oftat când am aruncat prezervativul desfăcut și am pus un altul de rezervă pe noptieră. M-am așezat pe marginea patului, descheindu-mi încet nasturii de la cămașă.

– Deci, te oprești?

Mi-am deschis cămașa, dezvăluindu-mi toracele. Doug a înghițit în sec, apoi s-a urcat imediat deasupra mea, lipindu-și buzele de ale mele cu nerăbdare.

– Aah, era fantastic.

Doug s-a prăbușit lângă mine, gâfâind. M-am întins lângă el, încercând să-mi recapăt respirația. S-a întors spre mine și mi-a spus:

– Sincer, ești cel mai bun alături de care am fost vreodată. Nu mai pot gândi limpede după asta.

– Păi, mulțumesc, am răspuns firesc.

Era mai bine decât să-i spun că era cel mai prost. Acesta era singurul gând care-mi trecea prin minte. Doug continua să mă privească așteptând un răspuns, dar mintea mea se îndreptase spre țigări. Aproape că dădusem foc la casă când eram adolescent și fumam în pat, așa că acum nu mai făceam asta niciodată. Era nevoie să mă ridic.

Dar înainte să apuc să mă mișc, Doug și-a înfășurat brațele în jurul taliei mele, din spate.

– Hei, stai puțin.

M-am încruntat și l-am împins. Am ridicat pachetul și i l-am arătat. Fața lui Doug s-a întristat.

– Nu poți să fumezi mai târziu?

A făcut o privire de cățeluș, dar n-a funcționat.

– Poți să fumezi după ce terminăm.

Dezamăgit, și-a lăsat brațele în jos. Mi-am pus doar pantalonii și m-am îndreptat spre fereastră. Deschizând-o, m-am uitat înapoi. Părea descurajat. Mi-am aprins bricheta și i-am spus:

– Ce-ar fi să comanzi niște vin? Eu o să fiu aici, afară, fumând.

A bea vin în timpul actului sexual era un obicei al meu. Doug a dat din cap fără tragere de inimă și a sunat la recepție.

– Mă duc să mă spăl puțin. Când ajunge vinul, semnezi tu pentru el.

Am dat din cap. A dispărut în baie și am auzit apa curgând.

Am inspirat nicotina adânc în plămâni. Dând afară un nor lung de fum, m-am simțit din nou plin de viață. Într-o clipă, tot stresul mi s-a risipit, iar enervarea care se acumulase mai devreme a dispărut.

Când am deschis ușa, așa cum mă așteptam, era serviciul de cameră. Am semnat, am lăsat un bacșiș și l-am trimis pe băiatul de serviciu la muncă. Cu țigara încă în gură, am tras căruciorul înăuntru și m-am pregătit să torn vinul. Doug ar fi vrut să o mai facem o dată după ce se trezea, așa că am plănuit să finalizez munca oral. La urma urmei, îmi plăcea să-i fac sex oral la fel de mult cât îi plăcea și lui. Asta ar fi menținut atmosfera și ar fi facilitat o ieșire rapidă.

Deși mă pregătisem acasă, pătrunderea încă mi se părea străină și dureroasă – azi intenționam să o refuz.

Nenorociții ăia insistau să și-o bage oricum.

Am tras încă o dată din țigară, am pus paharul de vin pe masă și am apucat tirbușonul. În timp ce-l învârteam în dop, am auzit muzica pornind.

Tonul de apel al lui Doug. Am aruncat o privire spre telefonul pe care îl lăsase în urmă.

Hannah Reynolds.

Dopul a ieșit din sticlă cu un sunet satisfăcător. Aroma dulce și proaspătă a vinului roșu mi-a ajuns la nări, dar nu am putut să o savurez.

Doug putea fi doar un partener de sex ocazional, dar, din câte știam, era homosexual. Era foarte puțin probabil să-și fi schimbat orientarea fără să-mi spună. Numele de pe ecran era, fără îndoială, al unei femei.

M-am uitat fix la telefonul care suna pentru un moment îndelungat. În cele din urmă, tonul de apel s-a oprit. Ecourile acestuia mi-au rămas în urechi în timp ce ridicam telefonul, o încruntare brăzdându-mi fruntea din cauza neliniștii de a răscoli apelurile altcuiva.

Așa cum mă așteptam, era doar un naiv.

Codul de acces era neschimbat. L-am deblocat imediat și am derulat lista apelurilor recente — nimic nu necesita o lectură atentă. Concluzia mi-a venit imediat.

La auzul sunetului ușii de la baie care se deschidea, am pus telefonul jos și am turnat vinul. Zgomotul strălucitor, nepotrivit, răsuna.

– Hei, nu ți-ai terminat țigara?

Întrebarea lui mi-a reamintit că doar țineam țigara în mână. Am lovit ușor mucul, iar cenușa, prea grea, s-a prăbușit într-un morman. Văzând cum mucul cenușiu s-a rupt în două și a căzut, m-am simțit inexplicabil de tensionat. Am mai tras un fum înainte să-l sting.

Doug a ieșit îmbrăcat doar cu un prosop mare înfășurat în jurul taliei, conturul de dedesubt dezvăluind că era gol. Mi-am abătut privirea, m-am uitat la fața lui și i-am oferit vinul.

– O, mulțumesc. Să toastăm?

Am ciocnit ușor paharul, așa cum mi-a cerut. Nerăbdător, a înghițit o gură generoasă fără măcar să-l miroasă. Punând paharul jos, s-a uitat la mine așteptând ceva.

Sinceritatea lui fără rușine m-a determinat să zâmbesc.

Mi-am umezit buzele și am pus paharul deoparte. El m-a strâns imediat în brațe; buzele lui s-au întâlnit cu ale mele, iar eu am lăsat lucrurile să se întâmple. Tocmai când mă întrebam cât de departe voi lăsa lucrurile să meargă, telefonul a sunat din nou.

Doug, sărutându-mă ici și colo pe față, a întins leneș mâna după el. Telefonul i-a alunecat din mână și a căzut zgomotos pe covor.

– Ah, haide… a mormăit el enervat în timp ce îl ridica, apoi încremeni, aruncându-mi o privire ezitantă.

– Păi, o clipă.

A ridicat din umeri, de parcă ar fi vrut să spună “fă ce vrei”, apoi a răspuns în grabă și s-a strecurat înapoi în baie.

– Da, așa e… Da… Poftim? Nu, nimic de genul ăsta…

Vocea lui înăbușită și agitată se auzi din baie. M-am sprijinit de fereastră, am aprins o țigară nouă și m-am încruntat. După o tragere lungă, am rulat fumul între degete. Când Doug a ieșit în sfârșit, stăteam acolo fără expresie, fumând.

– Îmi pare rău pentru asta. A intervenit ceva urgent.

Și-a cerut scuze, dar mi-a evitat privirea. Am inspirat adânc, am expirat încet și am rupt tăcerea înainte ca suspiciunea să pună stăpânire pe mine, cu un zâmbet calm pe față.

– A sunat Hannah Reynolds?

Aproape că a leșinat la auzul întrebării mele. Tăcerea care a urmat a fost neplăcută.

– Poftim?!

A reușit să scoată doar acel singur cuvânt. Am vorbit cu voce calmă.

– Apelul pe care l-ai primit în timp ce făceai duș. Era de la Hannah Reynolds.

Doug, cu obrajii înroșiți, a bâlbâit fără nicio scuză îndrăzneață.

– Ai… ai răspuns? La un apel de la domnișoara Reynolds?

– Telefonul  suna în continuu.

– Și? Ce a spus?

Răspunsul lui panicat m-a determinat să întreb din nou:

– Ce crezi că a spus?

– Nu glumi!

S-a enervat, dar asta nu a determinat decât să-l afunde și mai mult. L-am liniștit cu un ton firesc.

– Nu-ți face griji — am spus că erai “cu un tip”.

La auzul acestor cuvinte, a izbucnit într-un acces violent de tuse. Am fumat în tăcere până i-a trecut. Când ochii lui, înroșiți de lacrimi, s-au întâlnit în sfârșit cu ai mei, a izbucnit:

– Ești nebun? De ce ai spune așa ceva?

Am expirat, calm.

– De ce nu? Ar fi trebuit să-i spun că ești fostul meu iubit și actualul meu partener sexual?

– Nenorocitule!

Doug a explodat de furie, lovind canapeaua cu piciorul. A început să se plimbe prin cameră, aruncând priviri pline de ură, apoi s-a izbit de perete și și-a ascuns fața în mâini. Am fumat în liniște în timp ce el își trăia criza.

După un timp, s-a prăbușit în cele din urmă pe pat, epuizat și gâfâind. Odată ce și-a recăpătat puțin calmul, am vorbit.

– Era o minciună.

Doug m-a privit cu ochii încețoșați. Am scuturat mucul de țigară din mână și am spus:

– O minciună — doar nu crezi că aș fi atât de nechibzuit încât să răspund la telefonul altcuiva și să spun prostii!

– Hm…

El a oftat neîncrezător, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Se lăsă în față, cu fața în palme, și a rămas tăcut multă vreme.

– De unde ai știut?

În cele din urmă, vocea lui se auzi, slabă și obosită. Mi-am stins țigara și am răspuns:

– A sunat cineva în timp ce făceai duș. Pe ecran apărea “Hannah Reynolds”.

– Asta e tot?

Doug s-a uitat la mine, uluit, iar eu i-am răspuns rece:

– N-ai schimbat niciodată parola de la telefon.

A rămas cu gura căscată și, parcă revenindu-și în fire, a spus cu dispreț:

– Mi-ai umblat în telefon? Să cotrobăi prin telefonul altcuiva fără permisiune – asta e adevărata lipsă de considerație, nu-i așa?

S-a năpustit asupra mea, indignat, dar eu am rămas indiferent. Cei vinovați încearcă întotdeauna să arunce vina asupra altcuiva. Chiar și un procuror se comportă ca infractorii pe care i-a urmărit penal, odată ce îi vezi cum se apără. Lăsându-mă pradă unui gând surprinzător de filozofic, l-am întrebat firesc:

– O, deci ai prefera să-i spun pur și simplu că Douglas Bacon a venit la hotel să facă sex cu mine, ne-am distrat, iar acum el e la duș?

Doug și-a încleștat buzele. Mi-am încrucișat brațele și l-am privit. Fața i s-a contorsionat de enervare înainte să suspine în cele din urmă, resemnat.

– Suntem logodiți.

– Când e nunta?

– Peste vreo două luni… I-am cunoscut părinții la petrecerea de la primărie și am discutat despre asta.

Atunci mi-am dat seama de ce evitase cu abilitate să menționeze petrecerea.

– De cât timp te vezi cu ea?

– Cam de șase luni.

– Ha!

Un sunet dur mi-a scăpat. Mi-am dat părul pe spate, enervat. În mintea mea am numărat repede de câte ori am făcut sex împreună în acele șase luni. Inclusiv azi, de cel puțin zece ori. Furia creștea.

– Te-ai văzut cu altcineva în tot acest timp și nu mi-ai spus nimic? Atunci n-ar fi trebuit să faci sex cu mine.

Dacă și-ar fi cerut scuze în acel moment, poate că aș fi trecut cu vederea. Dacă ar fi spus că asta e ultima dată, sau că intenționa să se despartă de ea și să-mi mărturisească totul după aceea.

Dar Doug a spus ceva complet absurd.

– Ce mai contează? Ea e ea, iar tu ești tu.

– Poftim?!

Am crezut că probabil am auzit greșit. Când am repetat ce a spus, el a răspuns cu firesc:

– Îmi place să fac sex cu tine. Nu-ți face griji – după ce ne căsătorim , putem continua să facem asta. O să inventez scuze în weekenduri…

L-am întrerupt. Vocea îmi tremura ușor.

– Deci, o să te căsătorești cu ea în fața tuturor, apoi o să faci sex cu mine pe la spatele ei? O să-ți minți soția?

– Ce-i rău în asta? Ți-am spus – ești cel mai bun. Oricum ai nevoie de cineva alături de care să faci sex. E bine pentru amândoi, aşa e? Nu s-a schimbat nimic față de înainte. O să continuăm să ne vedem din când în când ca să ne distrăm. În plus, știi că nu pot să o fac cu o femeie. Abia m-am descurcat cu tine, gândindu-mă la tine tot timpul ca să mi se întărească și să o bag.

Nici măcar auzind asta nu m-a determinat să fiu fericit. Ce naiba bolborosea acolo? Credea că o să fiu impresionat de cuvintele lui?

În timp ce vorbea, Doug a făcut un pas spre mine ca să mă îmbrățișeze. O parte din prosopul de la talie îi ieșea în afară, rigid. Am rămas pe loc până s-a apropiat, iar când fața lui înroșită s-a aplecat spre mine, i-am înfipt genunchiul fără milă în zona inghinală.

– Ah!

Nu a putut să țipe — a scos doar un gemet înăbușit înainte să se prăbușească pe podea, ținându-se de zona inghinală. M-am uitat la el, scrâșnind din dinți.

– Ești un ticălos.

Rămas zvârcolindu-se și suspinând, el își ținea zona inghinală, în timp ce eu îmi luam tricoul. Tocmai când eram pe punctul de a pleca, el a strigat cu vocea răgușită din spatele meu:

– La naiba! Ai făcut sex și cu altcineva!

– Taci din gură, nenorocitule!

Am trântit ușa în timp ce strigam:

– Asta era după ce noi ne-am despărțit! Cât eram cu tine, ți-am fost fidel!

Am trântit-o cu putere. Zgomotul a atras privirile curioase ale oaspeților din camerele alăturate. Mi-am pus repede cămașa și am plecat.

Mă durea fundul și mă simțeam groaznic, așa că am luat un taxi spre casă. Când am ajuns, am primit o livrare – un pachet cu documente pentru despăgubiri în urma unui accident.

– La naiba.

Am aruncat o privire rapidă peste cifre și am scos un suspin înăbușit.

Limita asigurării nu era suficientă.

La naiba, ce porcărie!

Am frecat gresia din baie ca un nebun, înjurând. Totul era enervant. Ca să acopăr diferența, trebuia să mă duc la bancă luni dimineață la prima oră și să mă interesez de un împrumut.

Încă nu mi-am achitat împrumuturile din studenţie.

– Ah!

Mi-a alunecat mâna și mi-am luxat încheietura. Din fericire, rana nu era gravă, dar durerea era intensă.

– Aaah…

M-am sprijinit de perete și am scos un suspin obosit. Lumea a amuțit în clipa în care am încetat să mă mai mișc. Pentru o vreme, m-am uitat în gol. Deși eram atât de furios, singurul lucru la care mă gândeam acum era cum și de unde aș putea obține un împrumut — și asta la doar câteva ore după ce mi-am descărcat furia asupra lui Doug.

Cum de nu simțeam nimic acum? Chiar dacă toată povestea de dragoste s-a terminat cu ani în urmă, tot ce a rămas era rușinea apăsătoare de a fi înșelat.

Dacă s-ar fi întâmplat ceva de genul ăsta cât timp eram împreună, aș fi acționat altfel?

Am găsit singur răspunsul la întrebare. Desigur, aș fi reacționat exact la fel. Sentimentele mele nu erau diferite.

De aceea ne-am despărțit. Pentru că asta era tot ce am simțit vreodată.

Faptul că singurul lucru pe care îl simt acum pentru el este această furie superficială dovedește că nu l-am iubit niciodată cu pasiune pe ticălosul ăla.

Cum eram acum dacă l-aș fi iubit cu adevărat?

Mi-aș fi pierdut mințile, la fel ca el.

Am închis ochii și mi-am acoperit fața cu ambele mâini.

Ce norocos sunt. Că inima mea bate cu putere doar pentru mine.

Se spune că lupii se împerechează pe viață.

Am citit odată o poveste despre un lup a cărui pereche era răpită de oameni. A rătăcit prin pădure căutând-o până când era prins într-o capcană. Oamenii au încercat să-l îmblânzească, dar el a refuzat să-și piardă mândria. Pur și simplu s-a uitat fix la pământul sălbatic unde s-a născut, până când a murit. Iar lupoaica pe care o dorea, trecuse dincolo de sălbăticie înaintea lui.

Dar eu sunt om și nu știu nimic despre un astfel de devotament sacru.

– Mă scuzați.

O angajată a băncii pe nume Robin, la fel de drăguţă și veselă ca și numele ei, mi-a respins politicos cererea cu o voce cristalină. I-am zâmbit înapoi și i-am strâns mâna.

– Înțeleg. Mulțumesc.

– O zi frumoasă, Chrissy Jin.

Mi-a dat drumul la mână și s-a întors cu spatele. Am continuat să zâmbesc până când am ieșit din bancă.

Desigur, în clipa în care am cotit pe alee, ultima fărâmă de mândrie mi-a dispărut într-o clipă.

M-am prăbușit la pământ, ținându-mă de cap, imediat ce m-am ascuns în umbră. Îmi petrecusem toată săptămâna încercând să vizitez toate băncile pe care le găseam, dar răspunsul era mereu același. Iar acum era vineri după-amiază. Am ajuns, în sfârșit, la capătul puterilor.

Ce aveam de gând să fac?

Chiar dacă aș fi strâns fiecare bănuț pe care îl aveam, tot nu era suficient. Nu puteam să-i implor pe părinții mei adoptivi să-mi dea bani. Gândul de a-l ruga pe tatăl meu adoptiv mă determina să vreau să mă spânzur.

Oricum aș fi privit lucrurile, mai rămânea o singură opțiune. Mi-era groază de asta, dar când ești cu spatele la zid, nu ai timp să-ți faci griji pentru demnitate. După ce mi-am stropit fața cu apă, am stat ghemuit acolo, cu ochii închiși pentru o clipă, înainte să mă ridic. Mi-am scos telefonul din buzunar și i-am căutat numărul – cel de pe cartea de vizită pe care o pusesem deoparte după ce ne-am întâlnit prima oară.

Nu m-am așteptat niciodată să-l folosesc așa.

Apelul nu s-a conectat. Tonul de apel a răsunat o vreme, înainte ca mesajul automat să preia legătura. Am încercat din nou, cu același rezultat. M-am uitat încruntat la ecran pentru un moment îndelungat, apoi am încheiat apelul. Nu voiam să fac asta, dar știam că era nevoie să-l văd personal. Înainte ca hotărârea mea să se clatine, m-am grăbit spre locul unde îmi parcasem mașina.

Turnul negru care se înălța arogant în centrul scump al orașului aparținea firmei de avocatură Miller. Cincizeci de etaje numai ale lor — era imposibil să nu-i simți puterea. Practic striga: “Nu ai bani? Dispari!” Am stat la baza clădirii, înclinându-mi capul atât de mult, încât gâtul meu a protestat, încercând să-i estimez înălțimea.

Deci asta era o firmă al cărei onorariu minim se ridica la sute de mii.

Amărât și dezgustat, m-am gândit la bărbatul de la ultimul etaj, care privea lumea de la picioarele sale cu acea expresie arogantă. Amintindu-mi cum aproape că mi-a ars ochii cu acea privire, mi s-au umezit ochii. Înghițind frica care se năpustea asupra mea, mi-am accelerat pasul.

– Scuzați-mă. Am venit să văd pe cineva.

Recepționista a ridicat privirea și a zâmbit.

– Desigur. Cu cine doriți să vorbiți?

Am tras aer adânc în piept.

– Aș dori să-l văd pe Nathaniel L. Miller.

Timpul părea să se fi oprit. Zgomotul de fond din hol s-a oprit. Am așteptat în timp ce recepționista clipea surprinsă.

– A… Domnul Miller nu este aici în acest moment. L-am văzut plecând acum puțin timp.

– Deja?

M-am uitat la ceas. Ea a dat din cap cu precauție.

„- veți cumva o programare?

– Nu… Eu…

Mi-am dat seama cât de prostesc am procedat. Desigur că nu ar fi lăsat totul baltă pentru un vizitator neanunțat. Am sperat măcar să pot lăsa un mesaj secretarei sale, dar se pare că nu era niciuna.

Ce încurcătură.

M-am încruntat, pe punctul de a întreba dacă pot lăsa un bilet, când recepționista a vorbit prima.

– Domnul Miller pleacă întotdeauna devreme vinerea. Merge la o petrecere în fiecare weekend.

– O petrecere? am repetat eu, neîncrezător.

– Da. Am auzit că de data asta are loc la conacul Soyo. Dacă e urgent, ați putea încerca să mergeți acolo.

Am clipit, surprins de sugestia imprevizibilă.

– Chiar pot să fac asta?

– Sigur… toți angajații știu unde se află.

Cu aceste cuvinte, mi-a dat adresa în mod firesc.

– Mulțumesc.

Am dat din cap și am părăsit clădirea, privind cu seriozitate bilețelul din mâna mea. Înainte să vin, nu mă gândisem deloc la asta — dar acum simțeam că totul se destrăma.

Ar trebui să mă întorc altă dată?

Am ezitat. Probabil că nu a răspuns la telefon pentru că era la petrecere. Sau poate pur și simplu ignora numerele necunoscute. Poate că nici măcar nu avea telefonul la el. Dar nu — el n-ar fi făcut asta. Așa că…

Atunci mi-am dat seama.

Dacă aș fi apărut neinvitat, nici măcar nu aș fi putut intra.

Aș putea să-i rog să-l cheme afară?

Gândul ăsta m-a determinat să mă simt și mai dramatic, dar, la momentul ăsta, nu mai aveam cum să cad mai jos de atât. Dacă m-aș fi întors și aș fi plecat acum, n-aș mai fi avut curajul să mă întorc. Din momentul în care am decis să vin aici, mândria mea dispăruse deja.

Să mergem.

Mi-am făcut curaj și am pornit la drum, ironizându-mi pe jumătate propria disperare.

Era vreodată ceva în viața mea care să fie ușor?

În acel moment, încă nu mi-am dat seama că lucrurile mergeau întotdeauna mai rău decât îmi imaginam. Așa era întotdeauna, așa urma să fie mereu.

Am urmat indicațiile sistemului de navigație, îndepărtându-mă de centru spre o zonă mai liniștită. După ce am trecut de porțile de fier ale unui club de țară renumit, casele au devenit mai rare, până când doar molizi înalți mai mărgineau drumul. Abia după un traseu obositor am zărit conacul pe care îl căutam.

Ridicându-se deasupra grădinilor sale vaste, imensa proprietate părea suficient de intimidantă, încât să-mi zdrobească mașina ieftină închiriată ca pe o monedă sub degetul mare al unui titan. Pentru prima dată, am simțit cum mi s-a oprit inima la simpla prezență a unei asemenea puteri.

Revino-ți.

Am scuturat din cap. Am ajuns atât de departe; nu puteam să dau înapoi. Mai aveam o problemă de rezolvat.

Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât vedeam mai mulți bărbați în costume negre, cu nişte căști discrete la ureche, printre gardurile vii. Când am parcat în sfârșit în fața casei, un șir dintre ei s-a îndreptat în unison spre mine.

Atenţionare ⚠️

Capitolul următor include scene dintr-o petrecere influenţată de feromoni, ceea ce poate determina ca atmosfera şi reacţiile personajelor să fie mai intense decât în mod firesc. Vă recomand să continuaţi lectura în ritmul care vă este comod.

Avertisment: 🔞 💣

– Ce te aduce pe aici?

Fața bărbatului era inertă, de parcă ar fi intrat în rigor mortis, profesionalismul său acoperindu-i fiecare trăsătură ca o armură. A întrebat mecanic, fără să trădeze niciun strop de emoție.

Mă întrebam pe jumătate dacă nu cumva era o inteligență artificială.

Înăbușind acest gând absurd, am spus:

– Am venit să-l văd pe domnul Miller.

– Pe domnul Miller?

Mi-a repetat cuvintele și m-a evaluat din cap până în picioare. Am roșit și am aruncat o privire furișă în spatele lui.

– Alice Martin e aici? Ea mă cunoaşte…

Dacă era ea prin preajmă, totul ar fi decurs mai ușor. El a dat din cap o dată — cu fața tot inertă.

– Vă rog să intrați. Vă voi arăta drumul.

S-a terminat chiar mai repede decât îndrăznisem să sper. Ușurat, dar nedumerit, i-am înmânat cheile mașinii unui alt bărbat în costum și l-am urmat pe cel care probabil era șeful. Din colțul ochiului, i-am văzut pe ceilalți bărbați chicotind.

Îmi pare rău pentru mașina asta de doi bani, amice.

Înconjurat de rânduri de mașini de lux, mașina mea de închiriat ponosită ieșea în evidență ca un deget inflamat. Obrajii îmi ardeau de rușine.

O să plec în curând.

Mi-am îndreptat umerii și am ținut capul sus în timp ce mergeam. La urma urmei, întrerupeam o petrecere — nu mă puteam aștepta la o primire călduroasă. Poate că vor programa o întâlnire privată mai târziu. Mai bine să-i mențin mulțumiți.

Cu un proces care atârna deasupra capului meu, situația era dureros de neplăcută. Îmi imaginam diverse scenarii în minte în timp ce mergeam, când, deodată, un parfum dulce m-a lovit. Odată ce l-am remarcat, cu fiecare pas devenea mai intens, amorțindu-mi rapid simțurile.

Parfumul lui.

Într-o clipă, m-am întors la prima noastră întâlnire — aerul era greu de aroma lui îmbătătoare. Dacă acel miros putea pătrunde într-un conac de asemenea dimensiuni, cât de mulţi feromoni erau în aer?

Dar se părea că doar eu eram afectat. Bărbatul din fața mea nu dădea niciun semn de neliniște.

Probabil că și el era un Gamma.

Le invidiam imunitatea… și apoi…

Stai puțin…

Un alt miros l-a acoperit pe cel al unui Alfa. Un val uriaș de altceva m-a cuprins.

Omega.

Am încremenit. Ce fel de petrecere era asta? Cu feromoni Alfa atât de puternici, un Omega era copleșit aici.

Chiar în acel moment, o ușă din apropiere s-a deschis brusc și cineva a ieșit clătinându-se — în același moment în care valul de feromoni m-a copleșit.

– Ah!

Am inspirat reflex, adâncind vraja. Viziunea mi s-a încețoșat și un sentiment de amenințare mi-a zguduit conștiința până când m-am sprijinit de perete și mi-am liniștit pulsul accelerat. Privirea s-a întâlnit cu cea a bărbatului care ieșise clătinându-se. Privirea lui era plină de extaz.

Doamne — era complet gol.

Nu se vedea niciun fel de lenjerie intimă. Stătea cu erecția de neclintit, privindu-mă fix.

Omega.

Mirosul lui l-a dat de gol. A clipit la mine cu ochii încețoșați și a chicotit ca un nebun — complet copleșit de feromonii Alfa extrem de puternici. Deodată, un alt bărbat gol a apărut în spatele lui și l-a trântit la pământ. Fără niciun preludiu, și-a înfipt penisul umflat în Omega. Fără îndoială — era un Alfa.

– Ahhh, oo…

Fie că era de durere sau de plăcere, strigătele acelui Omega răsunau în timp ce se zvârcoleau împreună. Amestecul lor de transpirație, spermă și excitare se scurgea în jos, stropind podeaua de marmură lustruită ca o pictură grotescă a lui Jackson Pollock*.

Mi-am ridicat brațul să-mi acopăr nasul, încercând să nu respir, dar bărbatul care mă conducea mi-a întins o mână.

– Pe aici.

A trecut cu pași mari pe lângă cele două trupuri care se zvârcoleau, cu o indiferenţă totală. Inima îmi bătea cu putere de teamă, dar era prea târziu să mă întorc. L-am urmat hipnotizat.

M-a condus chiar în camera din care fugise Omega. Două uși masive se deschideau către un hol vast — sursa mirosului urât.

Aici erau mai mulți Alfa și Omega decât văzusem vreodată în viața mea.

Și fiecare Alfa era unul extrem.

O adunare a extremelor.

Mi se învârtea capul când am înțeles de ce mirosul era atât de copleșitor: fiecare feromon în parte era devastator de puternic, iar împreună puteau distruge voința oricui. Într-adevăr, cel puțin de două ori mai mulți Omega zăceau împrăștiați, intoxicați și neajutorați, unii călăriți de Alfa care își mișcau șoldurile fără milă în timp ce acei Omega gemeau.

Alfa extremi priveau cu amuzament arogant. Cei mai mulți dintre ei au rămas îmbrăcați, observând haosul de jos cu un calm impecabil. Câțiva se dezbrăcaseră chiar ca și Omega — atrăgând mai mulți Omega disperați care se agățau de ei. Un Alfa avea un Omega înfipt în el în timp ce îl bătea măr pe altul cu pumnul; sânge și spermă se împrăştiau peste tot în timp ce ceilalți Omega lingeau și îl sugeau, cu ochii întoarși înapoi de extaz în ciuda oaselor rupte.

Lăsând la o parte variațiile, scena era aceeași pretutindeni. Într-un colț, gardienii scoteau un Omega bătut aproape până la moarte; în altul, un Omega, îmbibat de sânge și spermă, încă se zbătea împotriva unui Alfa, refuzând să cedeze.

Toată lumea bea vin. Omega sugeau penisurile unor Alfa, înghițeau guri pline de spermă, apoi sorbeau vin direct din sticle — uneori prăbușindu-se în mijlocul înghițiturii. Chiar și zăcând acolo, excitația lor nu se potolea.

Când greața m-a cuprins, l-am găsit în adâncurile acestui infern.

Nathaniel Miller.

– // –

*Jackson Pollock era un pictor american real, foarte celebru, activ în anii ’40–’50.

E cunoscut pentru stilul lui abstract, unde arunca, stropea şi lăsa vopseaua să curgă pe pânză.

Tehnica lui se numea “drip painting” — pictură prin picurare / stropire.

Atenţionare: ⚠️

Un alt capitol unde se continuă descrierea petrecerii cu feromoni. Aveţi grijă cum îl citiţi.

Avertizare:  🔞💣

M-am uitat fix la el, cu fața palidă ca moartea. Nathaniel Miller stătea acolo cu o aroganță atât de rafinată, încât părea aproape nelalocul lui chiar și în acest iad. Plictiseala lui era unică — privea acest spectacol grotesc de parcă era cel mai plictisitor lucru imaginabil.

Și totuși, chiar și el, ca toți ceilalți de aici, avea privirea pierdută. Probabil era foarte beat. Își descheiase doar câțiva nasturi de la cămașă în timp ce sorbea vin, cu un Omega dezbrăcat așezat călare pe el. Cu o mână ținea paharul, iar cealaltă era așezată neglijent peste spătarul canapelei. Din când în când, își cobora brațul acela, apuca părul acelui Omega între coapse și îl scutura. Ca o jucărie sexuală fără suflet, Omega răspundea înghițind penisul lui Nathaniel și mai adânc, mișcându-și capul cu elan.

O mână de Omega dezbrăcați se înghesuiseră la picioarele lui, gâfâind de dorință. Nathaniel le aruncă o privire de parcă le-ar fi ironizat disperarea — apoi își întoarse privirea.

Ah.

Aproape că l-am auzit șoptind asta ca pe un suspin.

Ce obositor.

A luat o înghițitură de vin, apoi a înclinat paharul. Lichidul stacojiu s-a revărsat spre podea. Omega de la picioarele lui s-au năpustit înainte, lingându-l ca niște câini înfometați. Privindu-i, Nathaniel și-a desfăcut degetele — apoi paharul greu s-a răsturnat.

Zgomotul ascuțit a spart paharul în mii de cioburi. Acei Omega goi, târându-se în genunchi, s-au tăiat și s-au zgâriat, sângerând acolo unde au căzut. Totuși, nu simțeau nicio durere. Unul a alunecat pe marmura udă de sânge, doar pentru a se redresa și a-și continua împingerea.

– Ha, ha, ha!

Cineva râdea în timp ce se masturba deasupra cioburilor — nu un Omega, desigur.

Nathaniel își întoarse capul cu aceeași expresie plictisită. Își întinse mâna după o țigară de pe masă, apoi ochii lui se fixară asupra mea.

Am avut senzaţie de sânge rece şi mi s-a înghețat fața.

Un val de amețeală mi-a furat rezistenţa din picioare, de parcă sângele s-ar fi scurs. Am înghițit cu greu, cu gâtul uscat.

El se uita fix la mine fără să se miște. Ochii lui, de obicei atât de pătrunzători, erau neobișnuit de neatenţi în seara aceea — prinși între halucinație și realitate. Ca dovadă, mâna care se întinsese după țigară a ezitat, iar cutia de lemn a alunecat de pe masa de marmură, spărgându-se cu un pocnet gol. Țigările s-au împrăștiat. Nathaniel le-a urmărit încet traiectoria cu genele, a clipit o dată și apoi și-a îndreptat din nou privirea spre mine.

Ochii lui pluteau în aer ca niște figuri într-un acvariu — fără sens și detașați.

– Hei… Procurorule!

Vocea lui leneșă a străpuns cacofonia orgiacă, adresându-se doar mie. Cum de cuvintele lui erau atât de clare? A clipit încet, părând încă pe jumătate adormit.

– Cum ai ajuns aici? Nu se poate…

Murmurând pentru sine, a luat sticla de vin deschisă și și-a turnat un pahar. Lichidul roșu s-a învârtit înainte să se liniștească. S-a uitat fix în el, fascinat, de parcă ar fi așteptat valuri liniștite.

Ciudat… niciun fel de cantitate de alcool n-ar trebui să aibă efectul ăsta.

Am înclinat capul. Am presupus că era pur și simplu beat — dar acești bărbați care păreau și mai intoxicați încă aveau erecții și făceau sex cu Omega fără milă. Dacă ești atât de beat, n-ar trebui să poți avea erecție — decât dacă Alfa extremi sunt diferiți.

Aam auzit că Alfa extremi aveau sisteme imunitare de invidiat și vindecare rapidă — trăsături care îi propulsau în vârf. Poate că și feromonii lor îi întăreau. Dacă eu, un Beta, mă simțeam amețit în mijlocul acestui miros, Omega erau cu siguranță lăsați fără cunoștință — iar Alfa normali cu atât mai mult. Doar Alfa extremi puteau păstra vreo gândire rațională. În acel moment, îi invidiam pe toți.

Nathaniel încă nu putea face diferența între fantezie și realitate. A golit mai mult de jumătate din pahar, l-a pus jos și a suspinat, înclinându-și capul pe spate. Acela era semnalul meu — acum nu mai era posibilă nicio conversație. Doream să scap de mizeria și decadența asta. Când l-am văzut apucând din nou părul unui Omega ca pe un instrument, mi-am amintit brusc de momentul în care aproape că mă strangulase.

Mi s-a făcut pielea de găină. Pentru ce riscasem venind aici? Nimic nu conta mai mult decât viața mea.

Am făcut un pas înapoi ezitant — ceea ce nu a determinat decât să-i atragă atenția.

– Chrissy Jin!

El s-a încruntat, apoi a clipit. Privirea i s-a ascuțit, concentrându-se în sfârșit asupra mea. La naiba. Înghițind o înjurătură, am ezitat.

Dar în acea clipă, s-a trezit complet. A scuturat capul ca un câine ud, apoi s-a uitat la mine. Puteam să văd cum îi revenea mintea. A aruncat o privire către Omega care încă îi oferea servicii, apoi l-a tras de păr. Acesta s-a prăbușit fără vlagă pe podea. Mi-am abătut repede privirea. Nathaniel l-a ignorat, s-a ridicat clătinându-se în picioare și și-a netezit pantalonii.

– Te-am întrebat de ce ai venit.

Cuvintele îi erau neclare, tonul încă lent — dar s-a întors la realitate. Nu puteam să mă întorc și să plec, așa că m-am forțat să vorbesc.

– Eu… am venit să discutăm despre revendicare… dar pari ocupat. O să revin altă dată. Să las un mesaj cuiva de afară?

– Așteaptă.

Am început să mă înclin și să fac un pas înapoi, dar vocea lui m-a oprit. Ar fi trebuit să mă prefac că nu-l aud și să continui să merg. Acum era prea târziu. M-am întors. El stătea acolo, privindu-mă.

– Ai venit până aici — vorbește acum, procurorule. Nu sunt ocupat.

Atenţionare: ⚠️

Capitolul de azi continuă atmosfera de la petrecerea cu feromoni, însă într-un ritm mai liniştit. Personajele stau de vorbă, iar tensiunea e diferită. Totuşi, spre final devine ceva mai sensibil. Vă las această atenţionare ca să citiţi în ritmul vostru.

Avertizare: 🔞💣

Alfa extrem de agresivi care şi-au păstrat încă o oarecare conștiință s-au întors să ne privească pe Nathaniel și pe mine cu ochi curioși. Ceilalți, nepăsători, urlau în timp ce loveau cu putere. Pe scurt, era o adevărată casă de nebuni.

Să cer aici să mi se acopere daunele la mașină ar fi ca și cum aș implora să fiu umilit.

– Nu, sunt ocupat… Domnule Procuror Chrissy Jin.

Vocea lui calmă m-a determinat să tresar. Acum nu mai dădea niciun semn de beţie. Pe un ton deliberat de blând, a spus:

– Te rog, vino pe aici.

Era evident că îi făcea plăcere să mă vadă în dificultate. Ca mulți Alfa, probabil că avea un temperament îngrozitor.

Nu — era mai rău decât majoritatea.

Momentul meu de ezitare era scurt. Mi-am ridicat bărbia și i-am întâlnit privirea.

– Bine.

Odată ce m-am hotărât, m-am mișcat repede. Am pășit cu pași mari spre el. Nasul îmi amorțise — singurul lucru pe care îl mai percepeam acum erau ecouri slabe ale feromonilor. Dacă puteam ignora cacofonia actului sexual și a violenței vizuale, puteam îndura asta.

La urma urmei, asta nu e cu adevărat realitatea mea.

Nu auzi. Nu vezi. Nu vorbești.

Am repetat mantra în timp ce am ajuns să stau în fața lui Nathaniel Miller. Chiar și de la câțiva pași distanță, prezența lui părea sufocantă. Mi-am ridicat bărbia și mai sus.

– Îmi pare rău că vă întrerup seara, domnule Miller. Am venit să discutăm despre cererea de despăgubire pentru accident…

– Accident?

A repetat cuvântul cu o intonație lentă și leneșă. Nu m-am putut abține să nu mă încrunt.

Nici măcar nu-și amintește, nu-i așa?

Tocmai când regretul mă copleșea din nou, Nathaniel a mormăit:

– Ah…

S-a întors și a turnat vin în două pahare goale de pe masă. S-a întors la canapea și mi-a oferit unul. L-am luat cu reticență. Nathaniel a dus paharul rămas la buze și a spus:

– Te referi la aia. Și?

Arătă firesc spre locul de lângă el, pe canapea. Situația era absurdă: toți cei din jurul nostru erau cuprinși de un haos orgiac, iar noi stăteam acolo, calm, discutând. Când mâna unui Omega mi se agăță de picior, am tresărit și m-am dat la o parte ca să fac puțin loc. Mi-am dres gâtul și m-am forțat să vorbesc.

– Trebuie să te despăgubesc, dar limita asigurării mele…

În acel moment, un țipăt deosebit de puternic a răsunat prin sală.

– Aaah!

Ignoră-l. Am continuat cu o expresie serioasă.

– E insuficientă, așa că încerc să obțin un împrumut…

– Ah, ah, ah!

– Ca să acopăr cheltuielile….

– Aaah, ah!

“…“

– Ah, ah, ah!

Am tăcut. Nathaniel se uita fix la mine, fără să spună nimic. Cacofonia partidelor de sex făcea ravagii peste tot, dar noi stăteam într-o liniște stranie. Ce naiba se întâmpla?

Mă durea capul. Mi-am frecat tâmplele încruntate.

– Nu merge. O să revin altă dată. Nu mi-ai răspuns la telefoane — să las un mesaj cuiva de afară?

– Cum preferi tu, a răspuns simplu, apoi ridică paharul ca și cum ar fi vrut să toasteze. Nu puteam pur și simplu să-l pun jos, așa că i-am imitat gestul și am băut. Voiam să plec, aș l-am golit dintr-o singură înghițitură. În timp ce mă ridicam cu paharul gol, Nathaniel mă privea în tăcere.

– Păi, atunci….

Poftim?

Dintr-odată, camera a început să se învârtă. Amețeala m-a lovit fără avertisment și m-am agățat de spătarul canapelei. Nathaniel bea calm vinul. Ciudat — un singur pahar n-ar trebui să-mi provoace asta.

Am strâns cu putere spătarul, luptându-mă să-mi țin picioarele. Nathaniel mă privea cu ochii pe jumătate închiși și și-a ridicat încet paharul din nou.

– Mi-ai pus ceva în băutură?

Simţeam limba rigidă și greoaie. Nathaniel, care își băuse jumătate din pahar, l-a pus jos și a zâmbit vag. Frica mi-a străbătut mintea încețoșată. Acum înțelegeam de ce toți cei de aici își pierduseră mințile — vinul singur nu putea să aibă acest efect. Era nevoie să fie altceva în vin.

Droguri?

Adăugarea de substanțe în vin este o metodă clasică. Obții rezultate rapide. Am auzit zvonuri că Alfa extremi își amestecau băuturile cu stimulente sau ecstasy. Le-am considerat legende urbane – până acum.

De obicei, consumul de cocaină scumpă în felul acesta te-ar falimenta. Dar pentru ei, a înghiți cocaină ca pe apă nu putea distruge nimic.

– Ah!

Mi s-au înmuiat picioarele și m-am prăbușit – și totuși nu simțeam nicio durere. Podeaua s-a apropiat rapid de mine, iar eu am clipit pur și simplu. Mi-am dat seama prea târziu că Nathaniel mă trăsese în jos. Am căzut cu fața în jos pe perna canapelei, apoi mi-am ridicat slab capul și l-am văzut privindu-mă de pe scaunul lui. Vocea lui, rece ca gheața, m-a întrebat:

– Să intru pe sus sau pe jos?

Cuvintele mi-au ajuns la urechi, dar nu aveau niciun sens. Vocea lui plutea în ceața din mintea mea. Cu o expirație ușoară – oare era un suspin sau înjurătură? – s-a ridicat și m-a apucat de maxilar, înclinându-mi capul pe spate până când mi s-a deschis gura. Degetele lui groase s-au afundat înăuntru, cercetând cu brutalitate. Saliva îmi curgea pe obraz, iar panica îmi strângea pieptul, dar el nu-i dădea nicio atenție — apăsând tot mai adânc până când degetele lui mi-au atins fundul gâtului. A dat din cap.

– E prea strâmt pentru vârf, a mormăit el și și-a retras mâna. Aerul mi-a inundat din nou plămânii, arzându-i pe măsură ce mi-i umplea.

– Of, of!

Am tușit și am avut reflexe de vomă, sufocându-mă cu propria salivă. Nathaniel m-a lăsat îngenuncheat, gâfâind pe canapea.

– Ah, ah!

Pe măsură ce respirația mi se liniștea, mi-a tras din nou capul pe spate. Gura mi s-a deschis de la sine. Prin vederea încețoșată, i-am zărit chipul, iar apoi buzele lui s-au lipit de ale mele.

Fără ezitare, limba lui mi-a pătruns în gură, devastându-mi-o. Neajutorat, l-am lăsat să ia ce dorea. După ce s-a retras în sfârșit, respirații aspre și sacadate mi-au zguduit trupul.

Atenţionare: ⚠️

Capitolul conţine cuvinte sensibile. Aveţi grijă cum citiţi.

Avertizare: 🔞💣

– Aah… aah…

Respirația mea sacadată răsuna puternic în urechile mele. Și respirația lui Nathaniel era greoaie. Privirea îi era pierdută. Ar fi trebuit să mă văd reflectat în adâncurile acelea violete, dar nu era nimic acolo.

O!

Credeam că am țipat, dar era doar imaginația mea. Am alunecat de pe canapea și am căzut pe podea. Am auzit o bufnitură surdă, dar nu m-a durut. Am rămas întins acolo, amețit, privind fix tavanul îndepărtat. În colțul ochiului, l-am văzut ridicându-se în picioare. Nathaniel stătea deasupra mea, desfăcându-și centura.

– Ah!

Mi-a scăpat un geamăt înăbușit, și asta era tot. Am încercat din toate puterile să fug, dar nu am reușit decât să înaintez pe podea. Nathaniel nu se grăbea deloc — nu era nevoie. Pur și simplu s-a aplecat și m-a prins cu ușurință. Degetele lui lungi și reci s-au încleșt în jurul gleznei mele și m-au smucit.

– Aah!

Într-o clipă, eram din nou prins în strânsoarea lui. Fața lui rece mi-a apărut între coapsele desfăcute — atât de îngrozitoare încât părea ireală. M-am zbătut, încercând să mă mișc, dar el nu mi-a dat nicio atenție, descheindu-mi calm nasturii și fermoarul pantalonilor.

– Nu… face… asta… ticălosule!

Am țipat din toate puterile, dar chiar și în urechile mele se auzea slab și neputincios. Nu m-a dezbrăcat complet — doar mi-a tras pantalonii și lenjeria intimă sub șolduri. Asta era de ajuns. Nathaniel m-a apucat de genunchi și mi i-a ridicat în sus; am simțit că părțile mele cele mai intime erau complet expuse. Panica m-a determinat să mă zbat violent.

Penisul lui, care abia m-a atins, a alunecat deoparte. Rezistența mea violentă i-a zădărnicit încercarea de pătrundere. Nathaniel a suspinat ușor și, cu o voce atât de calmă, încât era de necrezut, a spus:

– Relaxează-te. Nu pare că te violez, nu-i așa?

Am încremenit de șoc. Dacă asta nu era viol, atunci ce era?

Furia m-a copleșit și m-am luptat și mai tare. Pentru o clipă, voința mea a învins efectul drogului care îmi slăbea puterile.

Un sunet înăbușit mi-a atins urechea. Abia , mi-am dat seama că îl lovisem pe Nathaniel în fața lui imaculată. Capul lui s-a întors doar puţin, dar s-a întâmplat.

El s-a uitat în jos la mine, mișcându-și doar ochii, parcă neîncrezător. Am simțit un fior ciudat la privirea lui — până când și-a ridicat mâna, iar o lumină orbitoare mi-a umplut câmpul vizual.

– Ah!

Abia după ce am simțit usturimea mi-am dat seama că eram pălmuit. Și asta nu era tot. Fără nicio expresie, mi-a lovit și celălalt obraz. M-a pălmuit de mai multe ori, în succesiune rapidă. Când s-a oprit în sfârșit, mintea mea era complet goală.

Zăceam acolo, cu plămânii în flăcări. Nathaniel m-a apucat din nou de coapsă și mi-a ridicat-o în sus. Șoldul mi s-a răsucit, expunându-mă complet. Un val de teroare mi-a înghețat creierul.

– Aah… aah…

Am gâfâit și am încercat să mă mișc, dar doar un tremur slab mi-a străbătut tot trupul. Ca o păpușă de paie, i-am ascultat voința fără vlagă. Nathaniel, tot fără să se grăbească, m-a desfăcut. Degetele lui lungi mi-au strâns fesele; degetul lui mare și gros a apăsat în pliuri în timp ce intra.

– Aah… aah…

Am zgâriat podeaua în disperare. Haide — fă ceva, orice — acum!

În clipa în care penisul lui m-a atins, am apucat ceva rece și neted.

Am strâns din dinți și am lovit cu ceea ce țineam în mână.

S-a auzit un sunet umed, de scârțâit, pe măsură ce se afunda adânc. Am tras înapoi fără ezitare, cu toată puterea mea.

Poftim?!

Ceva mi s-a împrăștiat pe față. Am clipit din instinct, apoi am deschis ochii. Fața lui Nathaniel mi-a apărut în câmpul vizual — părul lui argintiu era pătat ici-colo de ceva roșu.

– Aah…

A suspinat, iar acel ton cunoscut de plictiseală a umplut aerul. În timp ce își dădea la o parte părul căzut, am observat că mâna lui era îmbibată de sânge. Deodată, am simțit cum ceva umed îmi curgea pe spate. Panicat, m-am ridicat — și în acel moment, Alfa extremi care priveau au renunțat la detașarea lor rece și au izbucnit în strigăte.

– Nathaniel!

– Miller — e sânge!

– Doamne, gardian! Ce faci? Cheamă un doctor!

– Dă-te înapoi! Miller, te rog!

– O să moară!

În mijlocul haosului, doar Nathaniel a rămas calm. Și am văzut — coapsa lui groasă era sfâșiată, iar sângele strălucitor țâșnea din rană.

Se auzi un sunet ascuțit. Mi-am dat seama că am scăpat obiectul din mâna mea. Era un ciob de pahar de vin spart. Îi tăiasem vena lui Nathaniel.

Nu puteam merge mai departe. Asta era șansa mea de a scăpa. M-am ridicat în picioare, încercând să fug, dar era imposibil. Mâna lui Nathaniel s-a întins brusc și m-a apucat de păr, trăgându-mă înapoi pe podea. Chiar în acel moment, feromonii mi-au inundat simțurile. Prin viziunea mea încețoșată, ochii lui străluceau auriu — furie sau excitare, nu puteam să-mi dau seama. Feromonii lui s-au revărsat peste mine ca o cascadă. Conștiința mi s-a estompat, iar picioarele mi s-au înmuiat în timp ce el se urca peste mine. M-am gândit: “Ăsta e sfârșitul?”

Deși zăceam epuizat și învins, el nu s-a mai mișcat.

– La naiba! a mormăit Nathaniel în șoaptă. Își încruntă sprâncenele ca și cum i s-ar fi învârtit capul; închise ochii și scoase un geamăt surd, cu mâinile sprijinite pe podea de o parte și de alta a mea.

Apoi a urmat agitația — oameni care năvăleau înăuntru, strigând.

– Domnule Miller! Așteptați, opriți-vă!

– Domnule Miller, vă rog! Rana… sângerează!”

– Doctore, pe aici! Legați-i rana, repede!

– Dă-te înapoi! Miller, te rog!

– O să moară!

Ascultând strigătele care se estompau pe măsură ce vederea mi se întuneca, m-am gândit: “Du-te naibii, ticălosule.”

Era să ajung la închisoare.

Zăcând acolo amețit, am lăsat gândul să-mi treacă prin minte. Când mi-am revenit, eram într-un pat de spital. Mintea îmi era încă încețoșată, dar un lucru era sigur: am scăpat din acel iad.

Nu ar îndrăzni să mă acuze de agresiune, nu-i așa?

Situația se agravase. Mi-a scăpat un geamăt. Deodată, s-a auzit o bătaie ușoară în ușă.

O bătaie ușoară în ușă m-a determinat să întorc capul, iar un bărbat a intrat. Mi-a luat câteva clipe să recunosc silueta îmbrăcată în costum negru.

– A… te-ai trezit?

Vorbea pe același ton de afaceri pe care îl folosise prima dată când m-a însoțit la conac. Privirea mea fixă nu a stârnit decât un ridicat din umeri, iar el a continuat de parcă nu ar fi contat.

– Te vei simți mai bine după ce te vei odihni puțin. Nu-ți face griji în privința facturilor medicale sau a oricăror alte cheltuieli — era un accident, la urma urmei…

Când tot nu am spus nimic, a părut ruşinat și și-a îndreptat privirea în altă parte.

– Îmi pare rău — nu mi-am dat seama că ești un Beta. Am presupus că ești un Omega invitat.

O!

Asta explica rânjetele gardienilor Gamma. Nu era din cauza mașinii mele ponosite — ci pentru că mă consideraseră un Omega de sex masculin. Gamma nu pot simți feromonii, așa că, desigur, m-au identificat greșit. Am aflat mai târziu că menţionarea lui Alice — care se ocupa de lista de invitați — consolidase perfect neînțelegerea.

Eram prea uimit ca să răspund. El mi-a aruncat încă o privire. De fapt, își făcea doar datoria. Da, făcuse o greșeală, dar era iertabilă. Cel care păcătuise cu adevărat era Nathaniel Miller. Totuși, după ceea ce făcuse el, nu mă simțeam suficient de milos ca Maica Tereza ca să spun: “E în regulă.”

Tocmai când mă pregăteam să-l cert, am observat bandajul de pe mâna mea. Mă tăiasem cu un ciob de sticlă când îl înjunghiasem pe Nathaniel. O înțepătură de durere mi-a reamintit asta, și am aruncat o privire în jos pentru a vedea un ac de perfuzie în brațul meu. Urmărind tubul în sus, am zărit perfuzia.

Probabil că mi-a surprins privirea, pentru că a spus:

– O… asta e pentru a elimina feromonii.

Feromoni? Nu era un medicament?

Am încruntat sprâncenele, iar el a explicat:

– Aveai un exces atât de mare de feromoni pe tine… Se absorb și prin piele, iar dacă rămâne vreo urmă de miros, o inhalezi inconștient.

Încă mă întrebam de ce s-au deranjat să-mi facă o injecție pentru ceva care urma să dispară de la sine. Apoi mi-am dat seama de ceva ciudat și l-am întrebat:

– Cine a ordonat asta? Nathaniel Miller?

El a dat din cap. Desigur că eram copleșit de feromoni din cauza lui!

Eram prea uimit ca să scot acul, așa că l-am lăsat acolo. După un moment, bărbatul, văzând că nu mai avea nimic de spus, s-a întors să plece. L-am strigat.

– Ce s-a întâmplat cu Miller?

Dacă ar fi murit, nu era atât de liniște aici.

Mi-a arătat aproape aceeași expresie calmă.

– A sângerat abundent, dar, din fericire, artera era ocolită. După tratamentul de urgență, acum se odihnește.

Nu-mi dădeam seama dacă asta era bine sau rău.

Cel puțin scăpasem de acuzația de omor. Faptul că rănisem un Alfa Extrem putea fi ignorat… El a spus să nu-mi mai fac griji pentru accident.

– Accident? am repetat eu.

El a dat din cap.

– Mă refer la înțelegerea privind accidentul de mașină.

Abia atunci am înțeles. A dat un semn scurt din cap și a părăsit camera definitiv.

Ei bine, cel puțin scopul era atins.

M-am întins pe spate, clipind, în timp ce perfuzia din colțul câmpului meu vizual se scurgea, picătură cu picătură.

– Doamne, domnule procuror! Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ați fost implicat într-o bătaie într-un bar în weekend?

Asistentul procurorului care m-a întâmpinat la venire a devenit pălid în clipa în care m-a văzut. Am ridicat automat o mână, apoi am lăsat-o din nou în jos când a văzut bandajele albe.

– Am… avut un mic incident.

Am ocolit detaliile, iar el m-a privit neputincios. Nu era nevoie să intru în detalii – așa că m-am întors și m-am îndreptat spre biroul meu.

– Îl ai pe judecătorul Regan în această după-amiază, nu-i așa? Voi pregăti totul.

I-am mulțumit și m-am dus să deschid ușa…

– A, chiar acolo.

Înainte să apuce să termine, am deschis ușa larg.

O expirație ușoară m-a încremenit pe loc. Un miros subtil și neplăcut s-a răspândit în aer. Mi-am ridicat privirea — și acolo era el, ultima persoană pe care voiam să o văd, așezat pe marginea biroului meu, cu un șold bine conturat atârnând peste margine.

Pentru o clipă, m-am uitat fix la Nathaniel Miller. Trupul meu s-a înțepenit atât de tare, încât am uitat să respir, iar inima îmi bătea nebunește. Era frică – sau altceva? El a vorbit cu acea voce joasă și plictisită.

– Bună dimineața, domnule procuror Chrissy Jin.

Tonul lui m-a învăluit ca mierea care curge încet. Mi-a oferit un zâmbet abia schițat – o mască, poate că nu era deloc un zâmbet adevărat. Nu-i puteam descifra expresia, dar vocea lui mi-a scos picioarele din starea de amorțeală.

– Cum ai intrat aici?

M-am întors ca și cum aș fi vrut să închid ușa, zărind chipul ruşinat al procurorului adjunct prin fanta îngustă. Realizând ce era pe cale să spună, am dat din cap în semn de încurajare.

Cu un sunet, ușa s-a închis, iar tensiunea din cameră s-a dublat. Era oare înțelept să rămân singur într-un birou îngust cu el? Simțeam cum mirosul lui se răspândea prin aer. Simțeam că era o greșeală — dar nu m-am putut hotărî să redeschid ușa. În schimb, m-am întors și l-am privit în față.

– Se pare că îți place să dai buzna în birouri goale. Nu ai propriul tău birou? Dacă ai nevoie de unul, aș putea să-i cer procurorului-șef un alt birou.

Tonul meu era ascuțit ca oțelul – și, în mod imprevizibil, el a râs. De data asta, fără îndoială – buzele lui s-au curbat, chiar dacă foarte ușor. L-am ignorat și m-am îndreptat cu pași mari spre biroul meu, așezându-mi servieta. M-am asigurat că sertarul care conținea prezervative se afla între noi. În acel moment, m-am simțit invincibil.

Am stat chiar în fața lui, de cealaltă parte a biroului. Pe măsură ce se apleca mai aproape, parfumul lui devenea mai intens — și, în ciuda mea, ostilitatea mea a început să se estompeze.

Ce irațional, ca un bărbat atât de rece ca lama unui brici să emane atâta dulceață.

– Împrăștii feromoni peste tot doar pentru că nu ai niciun pic de autocontrol, nu-i așa?

Nu m-am putut abține să nu-l necăjesc.

Dar Nathaniel Miller a răspuns calm, complet nepăsător.

– Ah, dacă nu elimin regulat, devine o problemă.

Imediat, petrecerea aia haotică a lor mi-a trecut prin minte. Am strâns ochii și am zâmbit ironic.

– Deci nu doar că eliberezi feromoni tot timpul, ci faci și asta în fiecare săptămână?

Nathaniel mi-a oferit ceva fără niciun semn de ofensă.

– Dacă vrei, pot să-ți dau o invitație.

– Nu, mulțumesc.

L-am privit cu dispreț și am spus cu ironie:

– Am văzut cât de puțin îi respecți pe Omega. Nu am nevoie să particip.

Pentru prima dată, a reacționat.

– Crezi că nu respect Omega? Cel care mi-a dat viaţă era Omega.

A râs scurt. Alfa extremi se nasc aproape întotdeauna din Omega extremi — el era pur-sânge perfect, hibridul suprem, nu se putea contesta altfel. Nathaniel m-a corectat, de parcă comentariul meu l-ar fi amuzat.

– Nu îi privesc de sus pe Omega — disprețuiesc orice este inferior.

Pentru prima dată, am rămas mut. Îi zdrobea pe ceilalți cu atâta uşurime — de parcă era ceva perfect natural.

Pentru el, nu conta dacă era vorba de un Omega, un Beta sau un Alfa. Chiar dacă celălalt era un Alfa ca el, atitudinea lui ar fi rămas aceeași. Puterea era singurul lui criteriu.

Mi-am amintit de privirea arogantă folosită să mă privească de sus în timp ce zăceam pe podea.

Dacă acel bărbat era vreodată ucis, vinovatul eram eu. Dacă aș fi avut o armă, nu aș fi ezitat să-i zbor capul ăla îngâmfat.

Nu mai puteam suporta feromonii lui, așa că am scos o țigară și am aprins-o. Am inhalat o gură plină de fum înțepător; pe măsură ce ieșea din plămânii mei, mirosul lui grețos s-a estompat ca un val care se retrage. Am simțit o oarecare satisfacție și mi-am recăpătat calmul.

– De ce te-ai deranjat să vizitezi un Beta fără valoare atât de devreme? Doar dacă firma ta de avocatură a dat faliment și ești în căutarea unor birouri goale.

Am întrebat intenționat, cu răceală. Nathaniel mi-a studiat cu interes fața încă învinețită, apoi a vorbit.

– Fața ta arată surprinzător de bine.

– Ești dezamăgit? am replicat eu.

Îmi petrecusem tot weekendul luând analgezice ca să reduc umflătura – cum puteam să fiu în stare bună? Se părea că marele Alfa Extrem își pierduse din agerime.

Nu era nevoie să întreb cum arăta el. Bastonul îi era la îndemână. Probabil că îi era greu să meargă fără el.

Mi-aș fi dorit pe jumătate ca mânerul să fie sculptat în formă de cap de șarpe sau de crocodil, dar nu – era doar un model antic din argint. În timp ce regretam ocazia ratată, Nathaniel a ignorat orice urmă de ostilitate și a întrebat:

– N-ai mai făcut sex până acum?

Întrebarea lui bruscă m-a determinat să încremenesc. El a continuat de parcă era ceva evident.

– La urma urmei, e doar un act sexual. Nici măcar nu ești virgin – de ce te reții atât de mult?

Mi s-a înroșit fața.

– Eu…

Vocea îmi tremura. Am înghițit în sec, apoi am izbucnit:

– Nu voi mai fi niciodată forțat.

O.

Când mi-am dat seama de greșeala mea, era deja prea târziu. Mi-am închis gura brusc, dar Nathaniel s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate.

– “Niciodată”?

M-am forțat să-i susțin privirea, deși voiam să-mi îndrept ochii în altă parte.

– O voi face doar cu cineva pe care îl aleg eu.

Nathaniel zâmbi, înțelegând ce doream să spun.

– Deci ți-a displăcut atât de mult să faci sex cu mine?

– Nu… Pur și simplu urăsc să fiu constrâns.

L-am corectat, iar el a insistat.

– Asta nu pare de parcă ți-ar fi displăcut.

Am tăcut, incapabil să răspund. Nathaniel, care mă privea, a întins brusc mâna. Degetele lui reci mi-au atins obrazul fără avertisment.

Aproape că mi-a căzut țigara. Incapabil să-mi ascund șocul, m-am uitat fix la el. Nathaniel, cu o expresie de necitit, mi-a dat încet părul după ureche. Degetele lui lungi și grațioase mi-au mângâiat urechea goală, apoi degetul mare și arătătorul mi-au mângâiat deliberat lobul urechii. Ochii lui mi-au ținut privirea fixă în timp ce îmi mângâia ușor urechea — respirația mi s-a îngreunat.

Când mâna lui s-a mutat în spatele capului meu și m-a tras, n-am putut rezista; eram atras fără putere spre el.

“…”

Nathaniel și-a lipit nasul de părul meu și a inspirat adânc. Inima îmi bătea nebunește. Mi-a amorțit mâna și mi s-a încețoșat vederea — am închis ochii. Cu un suspin ușor mi-a șoptit la ureche.

– Chiar ești un Beta.

A mormăit el cu o voce dulce-amăruie. Când buzele lui s-au închis peste lobul urechii mele, partea de jos a trupului mi s-a înțepenit atât de tare, încât abia mai puteam respira. Cuvintele lui şoptite mi s-au strecurat în ureche odată cu respirația lui.

– Dacă erai un Omega, te-aș fi lăsat însărcinat.

În acel moment, dacă m-ar fi sărutat, l-aș fi lăsat. Nu m-am gândit la ce mi-a făcut sau cât de mult îl uram. Doar dorința îmi răsuna prin trup. Singura mea dorință era să mă arunc pe acest birou, să-i ling și să-i mângâi pielea goală peste tot.

Dacă aș fi putut face sex cu el chiar atunci, i-aș fi dat totul.

Când Nathaniel mi-a dat drumul, m-am simțit la fel de moale și de mulțumit ca și cum am fi făcut dragoste de nenumărate ori. Deschizând încet ochii, i-am văzut chipul în fața mea. Oare o să mă sărute? Oare limba lui umedă o să-mi străbată gura?

Mi-a mângâiat obrazul înroșit. Mi s-a părut că zăresc un zâmbet abia schițat. Mâna lui Nathaniel s-a îndreptat spre a mea — și nu mi-am dat seama decât când s-a închis în jurul țigării dintre degetele mele.

Poftim?!

Am privit, uimit, cum și-a dus țigara la buze. Cărbunele roșu a strălucit pentru o clipă, apoi a expirat un nor lung de fum. Dar nu se simțea mirosul de tutun — doar o dulceață amețitoare.

Feromonii lui s-au revărsat peste mine ca o cascadă.

Și-a mutat greutatea, sprijinindu-se pe baston. Îndreptându-și spatele, a bătut ușor cu bastonul de podea. Sunetul metalului s-a auzit pe gresie. Nathaniel a zâmbit, cu țigara în gură. Cu mintea încă încețoșată, m-am luptat să-mi recâștig rațiunea.

– Feromonii tăi sofisticaţi nu vor avea efect asupra mea. Sunt un Beta.

El a râs încet la asta.

– Da. Păcat că ești doar un Beta.

M-am străduit să-mi ascund bucuria și i-am răspuns ironic:

– Ai de gând să-mi spui să-mi mai fac o injecție și azi?

– În ziua aceea erau prea multe alte mirosuri.

Nathaniel a răspuns fără ezitare, apoi s-a aplecat brusc spre mine. Înainte să apuc să mă dau înapoi, și-a lipit nasul de ceafa mea și a inspirat o dată, apoi a râs.

– Asta e în regulă.

M-a privit în ochi de la câțiva centimetri distanță și mi-a șoptit:

– Data viitoare, străpunge-i gâtul.

L-am privit cu furie și i-am replicat:

– Dacă aș fi avut puterea, exact asta aș fi făcut.

Nathaniel a râs pur și simplu.

– Ei bine, atunci, ne mai vedem, domnule procuror Chrissy Jin.

Vocea lui calmă mi-a urat un rămas-bun politicos, în timp ce se îndepărta. În doar câțiva pași a ajuns la ușă, care s-a deschis.

Deși auzisem ușa, mi-a luat un moment să-mi dau seama că eram singur. Mi-am întors încet capul, iar mintea a început să mi se limpezească.

Țigara mea.

Acesta era primul lucru care mi-a venit în minte. Mi s-au mai luat țigările și înainte, dar niciodată nu mi-era furată una. Am râs amar. Mai rău încă, singurul lucru pe care îl mai simțeam în jurul meu era parfumul lui dulce. Oare cât de mult feromon eliberase ca să lase o aromă atât de persistentă?

M-am clătinat până la fereastră și am reușit să o deschid. O briză răcoroasă mi-a mângâiat obrazul, dar mi-a luat un moment până să pot simți măcar smogul orașului. Odată ce simțul mirosului mi-a revenit oarecum, mi-am ridicat brațul și m-am mirosit peste tot. Indiferent ce făceam, parfumul lui se lipise de mine. În plină enervare, am izbucnit.

– Ce e greşit cu asta? Nebun nenorocit.

Rămas singur, am rostit înjurătura, apoi m-am lăsat pe spate și mi-am dat absent părul la o parte de pe față.

─ ▪ ─

Biroul judecătorului Regan se afla la capătul coridorului. Pentru a stabili data procesului, am terminat prânzul mai devreme, la ora stabilită, trecând în revistă în minte ce ar putea propune apărarea.

La ce s-ar reduce argumentația lor?

În acest moment, cu excepția nebuniei, nu aveau prea multe argumente. Era nevoie să solicite o evaluare psihologică, să găsească pe cineva dispus să semneze un diagnostic la prețul potrivit — un șarlatan fără scrupule care ar fi falsificat rezultatele pentru bani.

Apoi ar avea nevoie de cineva care să depună mărturie contrară, iar noi am comanda propria noastră evaluare.

Am bătut la ușă și am deschis-o. Judecătorul Regan stătea cu ochelarii așezaţi pe podul nasului, încruntându-se în timp ce citea.

– Bună ziua.

A ridicat privirea la auzul vocii mele și a dat din cap.

– O, intră. A trecut deja ora aceea?

Am zâmbit spre perete și am răspuns:

– Am venit puțin mai devreme. Se pare că avocatul apărării nu a ajuns încă.

– Hm… înțeleg.

Mai erau încă cinci minute până la ora fixă. Am tras un scaun și m-am așezat, apoi am întrebat:

– Ce citeai?

– Poftim?! Ah…

În loc să-mi răspundă, a dat la o parte hârtiile — erau documentele judiciare din cazul Davis.

– Ești rănit?

Judecătorul Regan a observat bandajele de pe mâna mea și m-a privit surprins. Am zâmbit forțat și mi-am acoperit mâna.

– Da… Am avut un mic accident.

– Doamne!

A dat din cap în semn de compasiune, așa că am redirecționat conversația.

– Ați auzit ce va susține apărarea?

Judecătorul Regan și-a frecat ochii din spatele ochelarilor cu lentile de mărire, părând obosit.

– O să auzi asta direct. Ar trebui să ajungă în curând.

În acel moment, pași au răsunat pe coridor, parcă la semnal. M-am uitat la ceas — cu două minute mai devreme.

Poftim?

Am îcremenit. Pașii se auzeau… ciudat.

Amestecat cu bătăile se auzea sunetul a ceva care lovea podeaua, ca și cum un baston ar fi bătut ritmic.

M-am trezit întorcându-mă spre ușă, pulsul îmi creștea pe măsură ce sunetul se apropia. În cele din urmă, pașii s-au oprit afară, iar ceasul de pe perete a bătut exact ora două.

O bătaie ușoară a urmat fără nicio ezitare. Câteva clipe mai târziu, ușa s-a deschis. Mi-am ținut respirația, apoi am expirat încet, așteptând acel parfum dulce — dar nu a venit niciunul. Mai întâi, bastonul a bătut în prag, apoi el a pășit înăuntru.

– Domnule judecător Regan.

Nathaniel l-a salutat pe judecător cu un semn politicos din cap, înainte de a-și îndrepta privirea spre mine.

–  Domnule procuror Chrissy Jin.

Luat prin surprindere de reîntâlnirea noastră imprevizibilă, nu am spus nimic și m-am limitat să-l privesc fix. Judecătorul Regan s-a uitat surprins la amândoi.

– Piciorul tău… ce s-a întâmplat? Te simți bine? a întrebat el, privind alternativ mersul lui stângaci și bastonul. Nathaniel mi-a aruncat o privire zâmbind pe jumătate.

– M-a zgâriat o pisică.

Judecătorul Regan a înclinat capul, nedumerit, iar eu nu am putut decât să fac o grimasă. Nathaniel s-a sprijinit fără ezitare de baston și s-a îndreptat spre scaunul gol de lângă mine, apoi a răsuflat ușor. Judecătorul, vizibil amuzat, a spus:

– Nu știam că ai o pisică.

– O pisică sălbatică, a răspuns Nathaniel, cu un zâmbet abia schițat pe buze.

– Mă gândesc să o prind și să o îmblânzesc.

Mi-am amintit cuvintele lui de acum câteva ore.

“Data viitoare, înfige-l în gât.”

Cu siguranță acel “data viitoare” se referea la momentul acela. Dar, din păcate, exista un martor. Am strâns din dinți în timp ce îl priveam pe judecătorul Regan clipind spre mine.

De ce naiba a venit omul ăsta aici?

În mod curios, judecătorul Regan a luat cuvântul de parcă mi-ar fi citit gândurile. – Te vei reprezenta singur?

– Da. Am îndeplinit toate formalitățile.

Nathaniel a răspuns simplu, apoi a aruncat o privire la calendar.

– Să începem.

De parcă n-ar mai fi avut nimic de adăugat, judecătorul Regan a răsfoit calendarul, ca și cum ar fi făcut-o cu reticență.

– Bine… ce dată doriți pentru proces?

M-am pregătit să obiectez — cu siguranță că el ar fi insistat să amâne cât mai mult posibil, iar eu aș fi contestat orice pretext pe care l-ar fi invocat. Dar așteptările mele s-au dovedit a fi complet greșite.

– Aș dori ca prima audiere să aibă loc luna asta.

M-am trezit privindu-l pe Nathaniel, dar el se uita doar la judecător. Judecătorul Regan, la fel de uimit, a clipit.

– Azi e 24, ceea ce înseamnă că mai e mai puțin de o săptămână — atât de curând?

– Da.

Cu accentul său deliberat de sudist, Nathaniel a continuat părând de parcă s-ar fi săturat de toată această poveste.

– Conform celui de-al șaselea amendament, clientul meu are dreptul la un proces rapid. Cred că este o cerere justă.

– Desigur.

Judecătorul Regan s-a uitat la mine de parcă ar fi așteptat decizia mea. Mi-am umezit buzele uscate și mi-am îndreptat privirea alternativ spre judecător și spre Nathaniel.

– Nici eu nu am obiecții, dar…

Vocea mi s-a stins, cuprinsă de neliniște. Regan se încruntă, aruncă o privire către Nathaniel, apoi — după acel geamăt ușor pe care nu l-a putut reține a spus:

– Știi că trebuie să selectăm juriul, să stabilim programul ședințelor de judecată… nu putem face asta în mai puțin de o săptămână. Oricum, să stabilim data cât mai curând posibil. Ai înțeles?

De data asta, s-a uitat la mine pentru confirmare. Cu reticență, am dat din cap.

– Am înțeles.

– Bine.

Nathaniel s-a ridicat fără nicio întârziere. Scaunul a scârțâit în spate, iar când s-a îndreptat, n-am putut să nu-mi ridic privirea spre el.

– Până data viitoare, domnule judecător Regan.

I-a strâns scurt mâna judecătorului, apoi mi-a aruncat o privire rapidă înainte să se întoarcă. S-a sprijinit de baston și a pornit încet pe hol, pas cu pas, cu mișcări chibzuite.

Mi-am revenit brusc, i-am făcut repede un semn de mulțumire judecătorului cu privirea și l-am urmat. Pe coridor, l-am zărit nu departe în față — mersul lui neregulat era evident.

– Domnule Miller!

La auzul vocii mele, s-a oprit și s-a întors. A așteptat în tăcere în timp ce mă grăbeam spre el.

– Ce s-a întâmplat?

Am pus în sfârșit întrebarea care mă frământa. Nathaniel și-a înclinat capul, de parcă aș fi spus o prostie. Cu răbdare, am încercat din nou.

– Adică… avocatul dumneavoastră. De ce vă reprezentați singur?

– Ah…

În cele din urmă, a suspinat ușor, ca și cum era dezamăgit. Totuși, pentru mine nu conta – era ceva mai important.

Din câte știam, era specializat în drept comercial – apăra marile afaceri acuzate de corupție, zdrobind victimele sub grămezi de hârtii. Acum, dintr-odată, se ocupa singur de un proces penal. Nici în cele mai îndrăznețe vise ale mele nu mi-aș fi imaginat că Nathaniel Miller va intra în sala de judecată în calitate de avocat. Motivele lui erau de neînțeles – iar răspunsul lui, cu atât mai mult.

– L-am concediat pe avocatul anterior.

Am rămas mut pentru o clipă. L-a concediat?

Mi-au venit în minte amintirile despre fața arogantă a acelui bărbat îmbrăcat în costum scump și, în cele din urmă, mi-am dat seama: chiar își concediase avocatul.

– L-ai concediat pentru că negocierile au eșuat? am mormăit, uimit. Dar Nathaniel a strâns ochii și m-a corectat.

– Am  adus clientul în instanță.

– Era o greșeală să duci cazul la proces?

Nu m-am putut abține să întreb. El a răspuns firesc.

– Desigur. Ar fi trebuit să se termine la marele juriu.

Am rămas mut. El a spus rece:

– Nu am nevoie de incompetență în firma mea.

Nu mai aveam nimic de spus.

– Altceva?”

Mi-a dat o șansă, dar nu mi-au venit cuvintele. A înclinat capul politicos și s-a întors cu spatele.

Sunetul bastonului său pe podea m-a readus la realitate. Nathaniel s-a îndepărtat cu pași măsurați. Am rămas în picioare, amețit, privindu-i spatele care se îndepărta — doar pentru a afla motivul încrederii sale puţin mai târziu, în trei zile.

– Cum adică probele erau excluse?

Vocea furioasă a detectivului m-a surprins; m-am forțat să răspund calm.

– Exact ce am spus. Apărarea a obiectat, iar obiecția era acceptată.

– Cum… cum e posibil așa ceva?

A început să se bâlbâie, incapabil să continue. Am trecut și eu prin aceeași situație și îi înțelegeam perfect reacția. În timp ce își lovea o palmă cu pumnul, înjurând, un alt detectiv l-a mângâiat pe spate, încercând să-l consoleze. Am așteptat ca furia lor să se potolească, apoi am luat cuvântul.

– Nu era o probă decisivă. Avem alți martori de încredere — iar probele esențiale rămân intacte.

Le-am dat tot sprijinul posibil. Primul detectiv s-a încruntat și m-a întrebat:

– Nu ești supărat? Nu te enervează?

– Echipa noastră a lucrat toată noaptea adunând probe, așa că… nu, mă simt bine.

El a pufnit enervat, dar eu mi-am păstrat calmul.

– Sunt supărat – la fel ca voi.

Sub privirile lor, am adunat dosarele de pe biroul meu și am adăugat:

– Acestea fiind spuse, după ce se termină totul, mă duc să beau ceva.

– Pot să vin și eu?

Unul dintre ei s-a ridicat cu înflăcărare. Am zâmbit și am refuzat cu tact.

– Barul la care merg eu nu acceptă bărbați căsătoriți. Poate data viitoare.

Desigur, era o minciună – dar nu era nevoie să-mi fac publică viața personală. Văzând cum li se întristează fețele, m-am ridicat să plec.

– Nu vă faceți griji. Încă avem toate dovezile pe care le-am adunat non-stop.

Le-am dat o palmă ușoară pe umăr și i-am trimis la drum. Apoi am expirat adânc – aveam nevoie de ceva mai tare decât alcoolul ca să scap de stresul și enervarea asta.

Desigur – sexul.

Mi-am sprijinit un braț de masa de bar și am băut din bere, cercetând încăperea.

Grupuri de câte doi vorbeau în șoaptă în colțuri; bărbați singuri, încă fără partener, rătăceau pe margini ca niște hiene înfometate. Dacă te grăbești, e bine, dar dacă tragi de timp, cei mai buni bărbați vor fi deja luați.

Din moment ce e doar o aventură de o noapte, poate ar trebui să-mi cobor standardele.

Între pregătirile pentru proces și zilele interminabile petrecute la birou, abia mai ajungeam acasă — mai bine să scap de stresul ăsta acumulat chiar acum.

Mă simțeam pregătit — dar adversarul meu era Miller. Nu trebuia să-mi las garda jos niciodată. Era nevoie să-mi revizuiesc din nou dosarele, căutând orice lacună. Nu știam unde ar putea lovi.

– Hei — ești singur?

Amintindu-mi de parfumul dulce al bărbatului cu părul blond platinat care plutea în jurul meu, am tresărit la auzul vocii dure care s-a auzit brusc lângă mine. Am ridicat privirea și am văzut un bărbat care mă privea. Avea o barbă îngrijită și haine decente – nu era chiar chipeș, dar nici suficient de urât încât să-mi strice dispoziția. Părea compromisul perfect pentru seara asta.

“Ce s-ar fi întâmplat dacă nu mi-aș fi coborât standardele?”

Am alungat gândul inutil că poate aș fi putut găsi un bărbat mai bun și m-am forțat să revin la realitate. Aveam un singur scop aici – și asta era tot ce conta.

Mi-am fixat privirea asupra lui și i-am zâmbit în timp ce vorbeam.

– Tu?

La întrebarea mea scurtă, el a râs. Am început să ne evaluăm reciproc, schimbând câteva vorbe de politețe – nimic mai mult decât o încălzire jucăușă înainte de evenimentul principal. Un aperitiv înainte de adevărata acțiune.

După nişte cuvinte fără sens, ne îndreptam spre toaletă, ne jucam puțin cu mâinile, ne curățam reciproc urmele și ne despărțeam. Totul conform programului prestabilit, fără niciun strop de îndoială, până când s-a întâmplat ceva imprevizibil.

– Vii des pe aici? Nu te-am mai văzut până acum.

Am dat din umeri.

– Probabil doar un moment nepotrivit.

– Azi e momentul perfect, totuși.

El și-a ridicat paharul, iar eu mi-am ciocnit halba de bere de a lui înainte să beau. Lichidul rece mi-a alunecat pe gât chiar în momentul în care el, după ce și-a terminat primul pahar, a vorbit cu o voce înflăcărată și mai înaltă.

– Am trecut pe aici pentru prima oară după o lună, dar dacă fiecare seară e așa, aș veni în fiecare zi.

– Ha! am spus, forțând un râs. Privirea lui m-a parcurs de sus până jos înainte de a se întoarce la fața mea – evident flatantă, evident nesinceră. Știam că erau doar cuvinte goale, așa că i-am intrat în joc. Am aruncat o privire spre fundul barului, sperând că va înțelege aluzia și vom pleca mai departe.

Înăuntru era încă zgomot, și abia reușeam să prind jumătate din ce spunea. Obiectivele noastre erau diferite, ascultându-l cu atenție mi se părea o pierdere de timp. Nu voiam să mai pierd timp – așa că mi-am strecurat mâna peste a lui, care stătea relaxată pe blatul barului.

– Ar trebui să facem altceva în loc să stăm la vorbă, nu crezi?

A încremenit pentru o clipă, apoi a râs obscen. El a întins mâna spre buzunarul din spate, scoțându-și portofelul ca să plătească. Am privit, prefăcându-mă răbdător, până când – și numai până când – am văzut-o.

– Poftim.

Portofelul îi stătea deschis în mână în timp ce îi dădea banii barmanului. În centrul paginii din față se afla o fotografie luminoasă cu el, zâmbind alături de o femeie și doi copii.

Un val rece mi-a străbătut venele, înghețându-mi gândurile. Trupul meu înfierbântat a amorțit, iar căldura dorinței s-a stins într-o clipă. Mă simțeam de parcă acel portret de familie inconfundabil mi-era înfipt în spatele ochilor. El și-a pus un braț peste umărul meu, cu un zâmbet dezinteresat.

– Mergem?

S-a aplecat să mă sărute, iar eu mi-am întors fața, aruncându-i o privire furioasă. Tonul meu era rigid când am vorbit.

– M-am răzgândit. Găsește-ți pe altcineva.

– Poftim?! Aşa pur şi simplu? De ce?!

Părea cu adevărat luat prin surprindere – dar eu doar mi-am încruntat sprâncenele și am aruncat o privire spre buzunarul în care își ascunsese portofelul. A ezitat, apoi a ridicat din umeri de parcă nu era nimic.

– O, asta? Nicio problemă.

Mândria lui, în timp ce-și băga portofelul la loc, mi-a spus totul. Dorința mea s-a stins complet, dar el nu a observat nimic. A continuat, de parcă i-ar fi ținut o prelegere unui vechi prieten.

– Femeile cu copii își pun mereu soții pe ultimul loc. Ce poți să faci? Trebuie să-ți descarci nervii cumva. Haide, lasă-mă în pace. De ce te porți ca un sfios? Noi, bărbații, avem nevoi, știi?

A râs fără rușine, iar mie mi s-a pus un nod în gât. Poate avea un fetiș pentru femeile căsătorite sau o fantezie cu sex heterosexual. Orice era, mie nu-mi plăcea deloc.

– Dă-te jos de pe mine.

L-am împins și el s-a clătinat, aproape căzând. A ratat lovitura, dar mi-a dărâmat berea de pe bar, spărgând paharul cu un zgomot asurzitor. S-a uitat alternativ la mizerie și la fața mea, dar m-am întors pe călcâie și am plecat. Ce pierdere de timp. Dacă nu găseam pe altcineva curând, aș fi plecat cu mâna goală în seara asta. M-am gândit chiar să-l duc pe următorul biet tip pe care-l vedeam în toaletă – până când cineva m-a apucat de umăr din spate.

– Hei!

Am scos un țipăt ascuțit și m-am întors brusc. Desigur că era el, furia contorsionându-i trăsăturile, la fel ca şi  expresia mea contorsionată.

– Unde crezi că te duci? Nu am terminat!

A rostit cuvintele cu o voce dură, în timp ce mă apuca de braț. L-am dat la o parte și i-am răspuns rece.

– Nu fac sex cu parteneri care au deja pe cineva. Du-te și găsește-ți pe altcineva.

– Poftim? Hei, stai…

Am încercat să mă întorc din nou cu spatele, dar el m-a ținut strâns, strigându-mi înjurături la ureche. M-a cuprins dezgustul – ce nemernic fără valoare. Faptul că înjuram în șoaptă nu determina decât să-mi alimenteze enervarea. Am venit aici să mă descarc, nu să adun și mai mult stres. Era să renunț și să plec – atunci, brusc, atmosfera s-a schimbat.

Zgomotul obișnuit al barului s-a estompat pentru o fracțiune de secundă, înlocuit de o liniște tensionată. Un fior mi-a parcurs șira spinării. M-am întors încet – și l-am văzut intrând, de parcă era chemat prin magie. Bărbații care râdeau, se sărutau și se prosteau au încremenit pe loc. Era cu cel puțin două capete mai înalt decât oricine altcineva, o siluetă impunătoare care atrăgea toate privirile – inclusiv pe a mea.

Nathaniel Miller.

Am rămas acolo, cu gura căscată, complet uluit. Am scuturat din cap și m-am uitat din nou, dar nu era nicio greșeală. Părul său blond platinat , imaculat și pieptănat pe spate, strălucea chiar și în lumina slabă. Linia ascuțită a maxilarului și trăsăturile bine definite, ochii lui lungi și intenşi – erau exact așa cum mi-i aminteam. Și înălțimea aceea impunătoare… nu mai era nimeni ca el pe lume.

“Ce caută ticălosul ăla aici?”

Mintea mea, momentan goală, a revenit brusc la viață. Nu era nevoie să mă gândesc prea mult – exista un singur răspuns: să plec de aici. Nu puteam sub nicio formă să dau din nou peste el. Poate că nu m-ar fi recunoscut într-un loc ca ăsta, dar chiar și cea mai mică urmă a prezenței lui era insuportabilă. Nimeni nu trebuia să-și afișeze astfel preferințele sexuale – și cu atât mai puțin în fața lui.

– Unde te uiți, nenorocitule?

N-am ezitat. I-am tras un pumn în față. A scos un țipăt scurt și s-a clătinat înapoi. Profitând de momentul în care strânsoarea lui s-a slăbit, m-am eliberat și m-am strecurat prin mulțime.

– Scuzați-mă, vă rog să vă dați la o parte, îmi pare rău…

Am repetat aceste cuvinte în timp ce treceam în viteză pe lângă bar, împingând cu brutalitate. Oamenii au mormăit nemulțumiți, apoi și-au reluat preocupările. mă gândeam doar să fug, să fug, ca să nu mă mai poată zări.

M-am repezit spre ușa din spate, am deschis-o cu greu și m-am rostogolit în alee, expirând adânc. Zgomotul asurzitor era înăbușit în spatele ușii închise; aici, totul era tăcut. Nu mai plutea niciun fum înțepător – doar mirosul urât al gunoiului care m-a determinat să-mi strâng nasul.

De ce naiba era el aici?

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai absurd. Cine ar fi putut să-și imagineze că o să-l întâlnesc aici, la ora asta, dintre toate locurile posibile?

Am suspinat din nou, m-am uitat la ceas – și am înjurat cu voce tare. Trecuse cu mult de miezul nopții. Acum nu mai aveam nicio șansă să găsesc pe altcineva într-un alt club.

– La naiba, la naiba…

Am lovit cu piciorul peretele murdar, urlând înjurături în noapte. Abia după ce am eliberat suficientă furie mi-am recăpătat respirația. Nu aveam de ales decât să mă duc acasă.

M-am îndreptat spre strada principală ca să fac semn unui taxi, mormăind înjurături în barbă. Nu o să mai am o șansă ca asta până după proces. De asta venisem în seara asta – și totuși, singurul bărbat pe care am reușit să-l agăț s-a dovedit a fi un bărbat căsătorit cu trei copii, iar pe deasupra, am dat peste Nathaniel Miller.

– La naiba!

Am dat un picior în pământ când am auzit o ușă deschizându-se în spatele meu – apoi pași rapizi. M-am întors, iar cineva m-a apucat de braț. M-am izbit de perete, amețit, clipind până când o voce dură a ajuns la urechile mele.

– Fricos mic – unde crezi că te duci? Nu am terminat!

Mi-am adunat suficient mintea cât să-l recunosc și am gemut. Fața lui era roșie de furie, în timp ce mă privea cu o privire furioasă.

– Serios…

M-am îndreptat și mi-am dat părul la o parte de pe față.

– Nu m-ai auzit? Am spus că nu fac sex cu oameni care au parteneri! Nu mai pierde timpul și du-te și găsește-ți pe altcineva. Se pare că o mulțime de rataţi fac sex cu oricine – exact ca tine.

Am lăsat-o așa. Eram într-o dispoziție prea proastă ca să mă abțin. Fața lui înroșită de furie m-a determinat doar să mă întorc cu spatele – dar el nu m-a lăsat să plec.

– Gigolo nenorocit!

Mi-a dat un pumn. Am încercat să mă feresc, dar reflexele m-au lăsat. Abia am evitat o lovitură directă la maxilar, doar ca să fiu lovit cu obrazul de perete.

– Aah…

Am gemut în timp ce amețeala m-a cuprins. Am clipit ca să-mi limpezesc mintea – apoi un alt pumn m-a lovit în plin. M-am prăbușit la pământ.

– Aah…

Prin vederea încețoșată, l-am văzut desfăcându-și fermoarul pantalonilor ca să scoată ceva. S-a năpustit să mă dezbrace, excitația lui legănându-se în timp ce îmi smulgea pantalonii.

Îi păsa doar de un singur lucru – și mă credea neajutorat. Dar nu aveam de gând să las asta să se întâmple. Când s-a aplecat spre mine, l-am lovit cu putere cu piciorul în acel apendice murdar.

– A…aaah!

A scos un sunet sufocat și a căzut cu fața în jos. M-am ridicat repede și l-am lovit cu picioarele fără milă – i-am răsucit trupul pe jumătate, apoi i-am călcat din nou excitația expusă. I-am auzit țipătul, dar n-am simțit nicio remușcare.

– Aah… aah…

S-a îndepărtat clătinându-se pe alee, cu lacrimi, muci și salivă curgându-i pe față, în timp ce fugea strângându-se de el însuși ca un animal îngrozit.

Deja are trei copii – nu mai are nevoie de alții.

Am scuipat pe pământ și m-am încruntat la o baltă de sânge de pe pavajul spart. Apoi am simțit mirosul: acea dulceață slabă, amestecată cu fumul de tutun.

Un fior mi-a parcurs șira spinării. Mi s-a ridicat părul în cap. Ochii s-au deschis larg.

Nu se poate.

Nu voiam să cred – dar instinctul meu știa deja. Mirosul acela neplăcut, acea umbră de dulceață, dovedeau asta. L-am mai simţit înainte.

Am avut nevoie de un curaj imens să mă uit. Luptându-mă cu partea din mine care voia să stimuleze că nu e așa, mi-am întors încet capul. În aleea slab luminată – puține becuri funcționau, dar norii se despărțiseră pentru a lăsa să pătrundă lumina palidă a lunii – am zărit o umbră.

Nu departe, o siluetă masivă, care nu-și avea locul în această străduță dărăpănată. Cea pe care încercasem cel mai mult să o evit, care se înălța deasupra mea. Am scos un sunet înăbuşit, forțat.

SLAVĂ DOMNULUI!

Ne-am privit unul pe celălalt în tăcere. Nathaniel Miller, așa cum îl văzusem ultima oară, se sprijinea încă de baston, cu o țigară strânsă între buze. Ochii lui de un violet intens erau ațintiți asupra mea, iar nota dulce a fumului său a rămas neschimbată. Chiar și acea urmă de insolenţă ironică se păstrase.

– Domnule procuror.

Vocea joasă îi scăpă dintre buzele care se despărțeau încet. Deasupra capului lui Nathaniel Miller, luna palidă atârna neobișnuit de mare, aruncând o lumină fantomatică. Pentru o clipă, am simțit ca și cum o scenă dintr-un roman gotic prinsese viață – deși el nu purta nicio mantie, nu-și arăta colții și nu-și întindea aripi negre.

Poate era contrastul dintre pielea lui de alabastru și buzele acelea roșii. “Ce gând ridicol “, m-am mustrat – dar când și-a desfăcut buzele, n-am putut să nu mă uit fix, așteptând pe jumătate să văd colți strălucind.

M-am urât pentru că aveam gânduri atât de absurde și am mormăit slab:

– Domnule Miller.

În cele din urmă, mi-a zâmbit politicos – un zâmbet atât de perfect exersat, încât mi-a dat fiori pe șira spinării.

Mi s-a părut că parfumul dulce din fumul lui devenise mai puternic. Poate că era doar imaginația mea. Nu conta. Era nevoie să accept adevărul mizerabil: iată-mă aici, față în față cu singura persoană pe care voiam cel mai mult să o evit, în ciuda tuturor eforturilor mele de a scăpa de exact această situație.

– Nu mă așteptam să dau peste tine aici.

Am încercat să vorbesc pe un ton degajat, dar Nathaniel Miller nu a răspuns imediat. S-a limitat să se uite la mine cu acea expresie neschimbată și a inhalat fumul încet. L-am privit cum expira, fâșiile de fum învârtindu-se în aerul nopții.

– Am zărit o față cunoscută…

După câteva clipe tensionate, a vorbit, pronunțând cuvintele încet, de parcă le-ar fi savurat. Aproape că mi-am lăsat garda jos când a continuat cu acel ton deliberat și măsurat.

– Mi s-a părut politicos să te salut.

A insistat pe ultima silabă, ca și cum ar fi vrut să sublinieze faptul că mă zărise la bar. Spre deosebire de postura mea încordată, el părea complet relaxat – un spectator amuzat. Realizând asta, m-a cuprins o nouă rușine. Amândoi am venit într-un bar de mâna a doua, și totuși eu eram cel care se simțea expus.

Am expirat brusc și am rostit un răspuns ironic.

– Ce politicos din partea ta să te uiți la o bătaie, atunci.

Am încercat să râd, ca să trec peste moment, dar durerea din față mi-a transformat zâmbetul într-o grimasă. Probabil că mi-a observat ruşinea, dar expresia lui a rămas calmă.

– Am așteptat până s-a terminat.

Nu-mi dădeam seama dacă era sincer sau ironic. Majoritatea oamenilor fie intervin să oprească o bătaie, fie se îndepărtează – și totuși el a rămas să privească, iar apoi numea asta orice altceva decât curiozitate?

– Nu era mai politicos să te uiți în altă parte dacă nu aveai de gând să ajuți?

M-am gândit: “Ar fi trebuit pur și simplu să-și vadă de drumul lui, ce nebun.”

Dar am ascuns asta sub un strat de politețe. El și-a înclinat capul, într-un gest de ușoară nedumerire – și mi-am dat seama că nu mă urmărise din îngrijorare sau răutate, ci din simplă curiozitate.

– Cum să-mi dau seama dacă ți-a plăcut sau ai urât experiența?

Încă părea deranjant de calm. Am rămas mut – prima dată în viața mea când nu am găsit cuvintele potrivite. Au trecut câteva clipe de tăcere uluitoare, înainte să reușesc să răspund.

– Nu poți face diferența? Între antipatie și dorință? am spus eu, de data asta cu o furie mai evidentă. Totuși, chipul lui nu trăda nimic.

– Nu e ușor, a răspuns el calm.

Mă întrebam dacă era ca acei violatori care presupun consimțământul atunci când cineva se opune.

– Atunci dă-ți seama. Îmi place ce se întâmplă acum – sau sunt furios?

L-am provocat, iar el a făcut o pauză înainte să răspundă.

– Îți tremură vocea. Aș spune că ești supărat.

Ridicol. Vocea mea nu a tremurat deloc. Mă testa oare? Iar pauza aceea… s-a gândit măcar la întrebare? M-am încruntat. El a adăugat blând:

– Dacă mi-ai fi cerut ajutorul, te-aș fi ajutat.

Câți perverși întâlnise oare ca să gândească așa?

Era să-i arunc o insultă, dar o amintire de la petrecerea cu feromoni m-a oprit din elan. Un fior de conștientizare m-a străbătut și am recunoscut în tăcere: asta era lumea lui.

Am dat din cap, mi-am dat părul la o parte de pe față – și mi-am amintit de durere. Aruncând o privire la ceas, am văzut că era trecut de două dimineața.

Eram terminat. Nu mai aveam nicio dorință, niciun pic de putere de luptă. Tot ce-mi doream era patul meu. Am început să mă îndepărtez.

– Ei bine, atunci, îmi iau rămas bun.

Nu m-am uitat înapoi, fugind cu viteză pentru a scăpa de această umilință – până când totul s-a întunecat.

Hm…

Am clipit, iar în clipa următoare m-am trezit privind spre cer. Confuz, am încercat să-mi ridic capul, când aceeași voce politicoasă a vorbit.

– Te simți bine?

M-am trezit brusc. Leșinasem. Dar nu am simțit nicio ușurare. Am privit în sus spre silueta impunătoare din fața mea și m-am ridicat brusc în șezut, apoi am strâns din dinți când mi-a pulsat capul.

Mi-am frecat locul din spatele urechii – nu era sânge. Am expirat, realizând cât de umilitor era totul. Cel puțin nu-mi crăpasem craniul. Dar norocul meu s-a oprit aici. Nathaniel Miller, cu bastonul în mână, încă se uita la mine de sus în timp ce vorbea.

– Se pare că nu sângerezi.

Mi-a oferit o îngrijorare nedorită și mi-a întins mâna. Am ignorat-o și m-am ridicat, scuturând praful de pe haine. A spus din nou:

– Să te conduc acasă?

Nu mi-am putut ascunde dezgustul.

– Mă simt bine. Pot să ajung singur acolo.

– Înțeleg.

S-a îndreptat, neimpresionat de refuzul meu sec, și a reușit chiar să zâmbească.

– Acesta era exact momentul în care te-aș fi putut ajuta.

Nathaniel Miller s-a uitat în jos la mine, rostind cuvinte despre care nu-mi dădeam seama dacă erau glume răutăcioase sau ironie abia mascată – totul în timp ce continua să fumeze. Uram cât de calm rămânea.

– Nu e corect. Deloc.

Doream să-l destabilizez, dar expresia lui nu s-a schimbat – mi-a tolerat insolența fără să clipească măcar.

Apoi mi-am amintit cum mă comparase cu o pisică sălbatică în biroul judecătorului Regan. Furios, l-am privit cu o privire dură încă o dată și m-am întors să plec – un semnal tacit că refuzam să mai continui discuția. Dar, în acel moment, s-a întâmplat ceva imprevizibil.

“…”

Dintr-o dată, Nathaniel Miller a întins mâna spre mine. Era să țip, dar mi-am înăbușit strigătul inspirând brusc.

Am încremenit, cu ochii larg deschiși, bătăile inimii răsunându-mi în urechi. Simțeam de parcă pulsul acela îmi bătea cu putere în timpanele urechilor. Am reușit să expir abia când i-am văzut din nou chipul.

Mă privea cu o surprindere sinceră – aparent nepregătit pentru reacția mea.

Nu se putea să fie adevărat.

M-am mustrat pentru că am reacționat exagerat. Ruşinat, am rămas rigid, respirând superficial, fără să-mi iau ochii de la el – pentru că, dacă totuși intenționa să mă atace?

Miller a rămas nemișcat o clipă lungă, cu mâna suspendată în aer, de parcă ar fi așteptat să mă calmez. Un gând ridicol – și totuși, tocmai când eram pe punctul de a râde de mine însumi, el și-a coborât mâna și, arătând cu degetul, a spus:

– Mașina mea e pe aici.

Am rămas din nou mut. M-am uitat fix la el. El mi-a zâmbit slab, cu un zâmbet ironic.

– Nu ai spus să te ajut?

El a adăugat firesc:

– Chiar dacă nu mi-ai cerut-o.

O remarcă ironică? Nu putea glumi – deci era cu siguranță o necăjire.

– Nu… adică…

– Domnule procuror.

Mi-a întrerupt protestul și mi s-a adresat din nou. Am simțit o adiere de feromoni. Vocea lui s-a transformat într-o șoaptă catifelată.

– Chiar crezi că aș forța un bărbat rănit?

Cuvintele lui m-au determinat să roșesc de rușine. Respinsesem o simplă bunătate. Nu era nimic mai mult decât o curtoazie firească – exact ceea ce ar oferi orice persoană decentă.

Oare puteam măcar să-l numesc “decent”?

Alungând gândul acela, am deschis gura să refuz mai ferm – dar el a vorbit din nou.

– Nu e nevoie să fii atât de rezervat. Dacă nu vrei nimic, nu voi face nimic.

Buzele i se curbară într-un zâmbet blând.

– Ar fi păcat să nu-mi pot folosi celălalt picior.

Logica lui era de necontestat. Nathaniel Miller oferea ajutor pur și practic cuiva pe care îl văzuse prăbușindu-se.

Era nepotrivit – și, în mod ciudat, convingător. Totuși , să am încredere în bărbatul care tocmai încercase să mă violeze ar fi o nebunie. Cu toate astea, feromonii lui își făceau efectul asupra mea, iar hotărârea mea a început să se clatine. Eram obosit, rănit… dacă leșin din nou, cine știe ce s-ar putea întâmpla?

La gândul acesta, rațiunea a învins mândria.

– Dacă bunătatea ta ascunde un alt motiv, nu o voi accepta.

Nu era o amenințare prea serioasă – rănile mele m-au lăsat într-o stare mai proastă decât a lui.

El a râs, apoi s-a întors și a pornit înainte, de parcă era sigur că îl voi urma.

I-am privit pentru o clipă spatele arogant. Era o nebunie. Dar dorința de a pune capăt acestei nopți dezastruoase a învins îndoielile mele. O să ajung acasă destul de curând – iar un taxi la ora asta, singur și lovit, nu era o opțiune mai bună. Știa și el asta – de aceea mergea în față cu atâta încredere.

Zgomotul bastonului pe pietrele pavajului răsuna în aleea îngustă în timp ce îl urmăream, fără să mă uit nici măcar o dată înapoi.

Când am intrat în parcarea cu plată, nu m-a surprins să găsesc un Jaguar negru care ne aștepta. Pentru un bărbat ca el, să-și cumpere o mașină nouă în fiecare zi ar fi o joacă de copii. M-am așezat pe scaunul pasagerului și mi-am pus centura; Nathaniel Miller a pornit mașina încet.

Jaguarul rula pe străzile întunecate cu o ușurință surprinzătoare – fără viteză nesăbuită, abia dacă se clătina în curbe. M-am simțit copleșit de cât de elegant conducea.

– Conduci singur.

I-am aruncat o privire la picioare; mâini sigure țineau volanul. El a răspuns calm.

– Încă pot conduce fără probleme.

Am încruntat sprâncenele.

– Mă întrebam dacă te-ai vindecat deja și folosești bastonul doar ca sprijin.

Era ironic – și pe jumătate din îndoială sinceră – dar el mi-a zâmbit doar cu acel zâmbet impenetrabil.

– Nu am mereu un bodyguard lângă mine. Mă pot apăra foarte bine singur.

Se simțea o urmă de amuzament în vocea lui. Oare i se părea amuzant? A adăugat, tot calm:

– Ți-am spus – dacă m-ai fi rugat, te-aș fi ajutat.

A repetat aceeași frază, de parcă ar fi vrut să sugereze că suferința mea era responsabilitatea mea. Ce nemernic. L-am privit cu furie.

– Cum? Dând alarma?

De data asta i-am aruncat o privire disprețuitoare. Nathaniel Miller, însă, a continuat să privească drept înainte, absolut imperturbabil, și a răspuns de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Tatăl meu a jucat o scurtă perioadă hochei pe gheață în liceu. Datorită acestui fapt, am învățat de mici cum să mânuim crosa.

Despre ce naiba vorbea?

– Noi?

Am reținut acel cuvânt din propoziția lui și l-am întrebat. El a dat din cap fără ezitare.

– Da. Am mulți frați mai mici și o soră.

Mi-am amintit brusc că familia Miller avea șase copii și că el, cel mai mare, arăta exact ca tatăl său, Ashley Miller. În timp ce tăceam, el a adăugat:

– Dacă seamănă cu o crosă, o poți folosi pentru orice.

Părea aproape mândru — iar eu n-am putut să nu râd scurt, plin de neîncredere.

– Vrei să spui că ai învățat să bați oamenii cu o crosă?

Nathaniel Miller a răspuns calm:

– Face parte din joc.

A lovi pe cineva cu o crosă de hochei ar fi o fault. Ai fi eliminat din joc.

Dar Miller nu părea deranjat. Dacă era ceva rușinos, nu ar fi menționat asta.

Să-ți înveți fiul să lovească oamenii… de neconceput, și totuși, având în vedere reputația notorie a lui Ashley Miller, cumva plauzibil.

Ashley Miller. Nu l-am întâlnit niciodată, dar i-am văzut chipul în presă. Amintindu-mi poreclele – Necuratul, Șarpele care a ispitit-o pe Eva – am tremurat. Nathaniel nu numai că semăna fizic cu tatăl său, dar probabil că îi împărtășea și natura nemiloasă.

Oare chiar l-ar fi învățat pe tânărul Nathaniel să lovească oamenii cu o crosă?

Atunci mi-a venit în minte: crosă… baston. Exact cel pe care îl folosea el.

Nu, încetează.

M-am încruntat și am schimbat subiectul.

– Nu mi-am dat seama că erai atât de apropiat de tatăl tău.

Era o remarcă bizară. Aproape că am râs de propria mea absurditate – dar răspunsul lui m-a lăsat mut.

– Apropiat nu e cuvântul potrivit.

Își ținea privirea fixată pe șosea.

– Probabil că nu voia să pună mâinile pe mine.

Vocea lui avea o notă ironică ce m-a lăsat perplex. M-am uitat la profilul lui: calm ca întotdeauna, fără să trădeze nimic. Doar uitându-mă la fața lui, nu puteam ghici nimic — nici măcar dacă să am încredere în el.

Se lăsă o tăcere neplăcută. Pentru a nu depăși limita, mi-am înăbușit curiozitatea și mi-am îndreptat privirea spre fereastră. Nu era politicos să te amesteci în viața privată a cuiva — mai ales când abia ne-am cunoscut.

– Dacă ai întrebări, poți să le pui.

Vocea lui m-a surprins. M-am întors spre el; el tot nu-mi întâlnea privirea.

– Nu ai în fiecare zi o astfel de ocazie.

Avea dreptate. Cât de des ne-am mai fi așezat unul lângă altul într-o mașină, liberi să punem întrebări personale?

Oare se va mai întâmpla vreodată?

O întrebare fundamentală mă frământa, dar curiozitatea a învins. Ziua mea dezastruoasă m-a lăsat epuizat; instinctul a câştigat în faţa rațiunii. După seara asta, probabil că nu ne vom mai întâlni niciodată așa.

Totuși, orice ofertă tentantă ascunde o capcană. Cu siguranță are un motiv ascuns. Nu aveam de gând să mușc momeala atât de ușor.

– Nu sunt sigur că e nevoie să purtăm discuția asta.

Am făcut un pas înapoi, dând de înțeles că aș putea termina călătoria în tăcere. El a râs scurt. Am crezut că asta era tot — până când m-a întrebat:

– De ce te-ai dus acolo, de la bun început?

Întrebarea lui bruscă m-a lăsat mut. Să mă prindă cu garda jos părea să fie specialitatea lui. Uitasem că Nathaniel Miller era renumit pentru faptul că-și distrugea adversarii cu o singură lovitură imprevizibilă.

– Dar tu?

Am deviat discuția cu o întrebare proprie, ca să câștig timp. El și-a înclinat capul, amuzat, dar n-a lăsat nimic să se vadă.

– Am venit să mă întâlnesc cu un client.

– Tu?! am întrebat mirat.

Ideea că ar veni într-un astfel de loc pentru a-și găsi clienți mi se părea absurdă — și totuși, chiar și “întâlnirea cu un client” nu prea avea sens. El mi-a urmărit reacția cu amuzament și m-a întrebat:

– De ce te surprinde asta?

Am ezitat, apoi am mormăit:

– Nu se potrivește.

– Nici pentru tine.

Răspunsul lui a venit fără să se uite la mine. Și-a ținut privirea ațintită asupra drumului, apoi a adăugat:

– De ce nu te întâlnești cu cineva mai… rafinat?

– Cineva ca tine?

Am râs disprețuitor — și, spre uimirea mea, el a râs cu voce tare. Sunetul scurt m-a luat prin surprindere. Chiar a râs? L-am privit, nedumerit, în timp ce el continua cu același ton amuzat.

– Nu mai există nimeni ca mine — așa că va trebui să mă cunoști.

Chiar și spunând ceva atât de absurd, tonul lui rămânea incredibil de elegant. Am simțit o strângere în stomac și am considerat politețea lui drept un defect.

– Manierele acelea rafinate nu ți se potrivesc.

Nu era o afirmație fără temei: felul lui constant de a spune “te rog”, “te-ar deranja” și “îți sunt foarte recunoscător” mă enerva.

Privirea lui Nathaniel Miller s-a îndreptat spre mine. M-am încordat sub privirea lui fixă — iar apoi el și-a ridicat colțurile buzelor și a vorbit.

– Dacă n-aș face așa, ai începe și tu să arunci cu insulte imediat, prostule!

La auzul acelui cuvânt obscen, nu m-am putut abține să nu-mi măresc ochii. Ce am auzit? Eram atât de uimit, încât nu reușeam să formulez un răspuns, iar el a revenit la tonul acela blând.

– Nu-i așa?

Întrebarea lui m-a adus brusc cu picioarele pe pământ. Mi-a trecut prin minte că eram folosit, urmat de un suspin de neîncredere. Văzându-l conducând atât de firesc, de parcă se bucura de reacția mea, enervarea mea a izbucnit din nou.

– Poți să mă insulți cât vrei fără acordul meu.

Chiar dacă știam cât de ridicol era, i-am răspuns cu încăpățânare, iar el mi-a răspuns cu aceeași voce calmă.

– Dă-i drumul — dacă vrei să mori.

Mi-am strâns buzele și n-am mai spus nimic.

Când am ajuns în sfârșit acasă, n-am putut să nu scot un suspin de ușurare. Era politicos să-i mulțumesc, dar l-am ignorat și am coborât din mașină. Nu mă gândeam decât să mă bag în pat. M-am grăbit pe scări și am întins mâna spre ușa de la intrare când am zărit un bărbat care stătea la marginea câmpului meu vizual, privindu-mă.

Nathaniel Miller stătea pe palier, sprijinindu-se de baston și urmărindu-mă. Țineam cheile în mână și m-am uitat în jos la el, de parcă aș fi vrut să-l întreb ce mai dorea. Ca la un semn, a vorbit.

– Nici măcar nu ai de gând să-mi oferi o cafea?

Tonul lui relaxat m-a determinat să mă încrunt. Aveam o dorință să-l refuz politicos.

– Ai destui bani – de ce nu-ți cumperi singur? am spus eu cu dispreț, dar undeva, în adâncul sufletului, mă simțeam extrem de incomod.

Rațional, știam că eram prea nepoliticos; la urma urmei, el mă ajutase. Poate că aș fi rămas încă blocat pe trotuar, așteptând un taxi care nu mai venea.

În plus, mă lăsase să urc pe scaunul pasagerului, deși eram acoperit de sânge și praf, și nu i-a păsat că se zgâria tapițeria. Sigur, ai putea spune că un om bogat ca el ar fi pus pe altcineva să-i curețe mașina, dar să profite de datoria mea față de el mi se părea o nerușinare.

Și totuși, nu reușeam să fiu politicos cu el. La urma urmei, era bărbatul care încercase să mă violeze. Dar ostilitatea mea față de Nathaniel Miller se înrădăcinase cu mult înainte de asta — încă din momentul în care l-am văzut pentru prima oară.

Cum ar fi putut să nu fie așa? Era evident că îl apăra pe agresor, ajutându-l activ pe bărbatul care umilise victima pe care era nevoie să o protejez.

Dar asta era doar o parte a problemei. Mi-am dat seama, de asemenea, că mă mințeam singur, refuzând să înfrunt un adevăr mai profund.

Știu că și tu ești conștient de asta — care este cu adevărat rădăcina problemei.

Gândul acesta m-a determinat să mă simt și mai rău. Ignorând nodul neplăcut din stomac, mi-am strâns buzele și am așteptat următoarea lui mișcare. Deci, cum ar fi răspuns acum acest bărbat arogant?

L-am ironizat cu un ton dur, dar Nathaniel n-a spus nimic pentru o clipă. Apoi, în timp ce mi-am amintit de avertismentul lui, l-am auzit schimbându-și greutatea și bătând cu bastonul pe o treaptă. Pur și simplu l-am privit urcând scările spre mine. Cu fiecare pas, privirea lui se ridica până când, atunci când a ajuns în sfârșit lângă mine, era nevoie să-mi înclin capul pe spate ca să privesc în sus spre chipul acestui bărbat de peste doi metri înălțime.

– Christy Jin.

Pentru prima dată, mi-a rostit numele pe un ton mai grav decât de obicei, iar ochii lui violeți s-au întunecat.

– Înțelegi ce vreau să spun, nu-i așa?

Vocea lui era atât de joasă, încât nu-mi dădeam seama dacă mă ironiza, sau dacă rânjea disprețuitor. L-am privit cu încăpățânare și i-am răspuns:

– Înțelegi că “nu” înseamnă “nu”, nu-i așa?

Imitându-i perfect tonul, i-am răstălmăcit cuvintele. Și-a strâns buzele și a râs scurt, de parcă era ca aerul care iese dintr-un cauciuc. S-a uitat fix la mine, cu privirea fixată implacabil pe fața mea, așa că am strâns ochii și l-am privit la rândul meu cu aceeași intensitate. Apoi, Nathaniel Miller și-a înclinat încet capul și mi-a șoptit cu acea voce joasă:

– Nu de asta ai plecat să cauți pe cineva alături de care să faci sex? În cazul ăsta, să o faci cu mine n-ar trebui să conteze.

Parfumul slab și dulce care îl înconjura deveni mai puternic. Oare era excitat? Ochii lui violeți, mai întunecați decât de obicei, erau atât de aproape, încât îi simțeam respirația în timp ce vorbeam.

– De obicei ești atât de nepriceput la seducție?

Vocea mea era la fel de joasă ca a lui. S-a uitat fix la fața mea pentru o clipă, apoi a mormăit:

– N-am încercat.

Desigur că nu încercase. Auzind acel ton ciudat de amuzat, m-am gândit: De ce ar avea vreodată nevoie un bărbat ca el să ceară cuiva să facă sex? Nu era nevoie să meargă la nicio petrecere cu feromoni când putea să-și aleagă dintre cei dispuşi la asta.

Știam că era corect să mă întorc cu spatele și să-l ironizez de-a dreptul — să nu-l mai întâlnesc niciodată și să nu mai aud niciun cuvânt de la el. Tot ce era nevoie să fac era să intru.

Dar n-am făcut-o. Mi-am lipit spatele de ușă și am continuat să arunc o privire furioasă chipului său arogant. Buzele mi s-au despărțit, împotriva voinței mele. Nu, poate că asta îmi doream.

– Când o să câștig procesul, măcar poți să mi-o sugi.

Nathaniel Miller s-a uitat în jos la mine fără ca expresia lui să se schimbe deloc. Și totuși, cumva, mi s-a părut că era surprins.

Poate că era prima dată când auzea un limbaj atât de vulgar.

Nu e de mirare — nu am mai rostit cuvinte atât de vulgare de când am terminat liceul, iar cineva ca Nathaniel Miller, care a crescut alături de fiii unor domni, probabil că nu a auzit niciodată ceva asemănător. Am înțeles: cuvântul “surpriză” nu i se potrivea, dar era singurul cuvânt potrivit pentru a descrie situația.

De ce m-am expus astfel în fața lui?

Chiar în acel moment, i-am surprins mișcarea buzelor. Când mi-am revenit, l-am auzit mormăind:

– Interesant.

Expresia feței lui nu s-a schimbat deloc — fie că îi părea cu adevărat amuzant, fie că vorbea doar de formă, fie că era enervat, nu-mi dădeam seama. După o clipă de ezitare, a vorbit cu tonul lui caracteristic, lent.

– Dacă tu câștigi.

Apoi s-a întâmplat ceva de neimaginat. M-a privit în ochi și a spus:

– O să ți sug… penisul.

În clipa în care a repetat exact cuvântul pe care l-am folosit eu, am crezut că probabil am auzit greșit. Dar Nathaniel Miller îl accentuasese intenționat atât de puternic, încât nu era nicio îndoială. Am clipit surprins, iar el a pus o întrebare.

– Dacă eu câștig?

Pentru o clipă, n-am înțeles. Ochii lui alungiți, ațintiți asupra mea, s-au îngustat.

– Domnule procuror! m-a strigat Nathaniel Miller pe un ton ironic. Dar nu i-am răspuns. M-am limitat să-i privesc înapoi ochii violeți cu nuanțe de negru. O mână mare a ridicat marginea sacoului și a alunecat înăuntru. Un deget lung mi-a atins centura, apoi a coborât, până s-a oprit. Nathaniel s-a aplecat în față, sprijinindu-se cu celălalt braț de tocul ușii, dominându-mă cu înălțimea lui. Degetul subțire, care zăbovise lângă talia mea, a alunecat acum în jos.

– Dacă eu câștig…

I-am simțit respirația pe lobul urechii. M-am tras înapoi reflex, iar el a oftat adânc, aproape ca și cum era dezamăgit. Am încremenit. Degetul lui delicat, apăsat pe țesătura subțire a pantalonilor mei, s-a mișcat încet peste șoldul meu. Fiecare nerv din trupul meu era în alertă la senzația insuportabil de vie, iar căldura mi s-a adunat jos, în buric. Nu mă puteam mișca în timp ce Nathaniel mormăia cu vocea aia blestemat de joasă.

– Ce vei face pentru mine?

A tras aer adânc în spatele urechii mele. Niciun miros nu a urmat, totuși inspirația lui sacadată părea ca și cum ar fi savurat puterea unui Omega în călduri, iar eu m-am luptat să-mi împiedic mintea să rătăcească.

– Discută alături de clientul tău despre onorariul tău condiționat.

Vocea mea era rece și calmă, în contrast puternic cu bătăile nebunești ale inimii mele — ca și cum aș fi vrut să demonstrez cât de departe se afla rațiunea de instinct.

Respirația lui profundă lângă urechea mea s-a oprit pentru o clipă. După tăcere, Nathaniel și-a ridicat încet capul. Pe măsură ce respirația lui s-a liniștit, mi-am recăpătat claritatea minții. El a vorbit, privindu-mă drept în ochi, cu un ton care rămânea tot ca o șoaptă.

– Trebuie să ți-o sug, și totuși refuzi să faci ceva pentru mine. Ce nedrept.

Ultima parte era ca o acuzație. Eu, însă, am întâmpinat-o cu răceală.

– Lumea e plină de lucruri nedrepte. Învață asta cât încă mai poți.

Fața lui a rămas inexpresivă, de parcă ar fi observat un obiect. Mi-am ridicat cu încăpățânare bărbia, provocându-l să spună mai multe.

Deodată, mi s-a părut că i s-a ridicat colțul gurii. Oare mi-am imaginat? Înainte să apuc să mă gândesc mai departe, Nathaniel și-a retras mâna. În același timp, degetul care îmi atinsese șoldul a tras o curbă lină în timp ce se îndepărta. Era, fără îndoială, un gest intenționat, și n-am putut să nu-mi măresc ochii de uimire. Văzându-mi reacția, Nathaniel a făcut o plecăciune aproape politicoasă.

– Ei bine, domnule procuror, vise plăcute.

În mod absurd, mâna lui era ca a unui agresor sexual, dar cuvintele îi erau la fel de politicoase ca ale unui domn. Ce naiba era omul ăsta? Uimit, am rămas acolo clipind, în timp ce el s-a întors și a coborât scările. Chiar și cu bastonul, se mișca cu încredere, apoi se opri, de parcă și-ar fi amintit ceva. S-a întors încet și se uită înapoi la mine, care stăteam încă pe palier. M-am încruntat când buzele lui groase s-au despărțit.

– Biroul tău era îngrozitor de dezordonat. În ziua verdictului, sper din tot sufletul să-l ai curat și ordonat.

Vocea lui gravă m-a determinat să-mi încrunt sprâncenele.

Ce fel de prostii erau astea?

Incapabil să răspund la remarca lui bizară, m-am limitat să-l privesc fix. Nathaniel a continuat, strângându-și ochii sub genele lungi, cu un ton ciudat de vesel.

– Pentru că vreau să te întind pe biroul tău și, în timp ce intru în tine, să savurez victoria mea.

Ce fel de nebunie era asta?

Eram atât de uimit încât abia puteam să mă gândesc de unde să încep. Văzând că nu găseam cuvinte, el a mai adăugat o frază.

– Dacă vreun pix sau creion ar aluneca pe acolo și ți-ar zgâria spatele, n-ar fi asta o problemă?

Grija lui față de mine era o prefăcătorie grotescă, iar eu am rămas cu gura căscată, pentru că nu-mi venea să cred. Mai mult, cuvintele lui erau ca o declarație – sau o somație – care îmi cerea supunerea, indiferent de consimțământul meu. E adevărat, eu îl provocasem primul, dar asta nu conta prea mult. Pe măsură ce furia îmi clocotea, mi-am strâns maxilarul și am simțit o zvâcnire a unui mușchi în obraz – dar el a rămas neclintit de politicos în cuvinte și gesturi.

– Noapte bună, domnule procuror. Ne vedem la proces.

Cu aceste cuvinte, Nathaniel s-a întors la mașina sa. În câteva clipe, asta a dispărut în întuneric. Tăcerea bruscă din jurul meu mi s-a părut asurzitoare, iar tensiunea s-a rupt; m-am prăbușit pe podea.

Inima îmi bătea ca un tambur, răsunând prin tot trupul. Incapabil să-mi potolesc bătăile tumultuoase, m-am ridicat și am privit în urma stopurilor care se îndepărtau în noaptea goală. Am rămas așezat mult timp în acel vid.

În cele din urmă, furia mi-a înroșit pielea. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi rezolvat lucrurile azi așa cum se cuvine. Din cauza ratatului ăla nenorocit care a venit într-un bar, în căutare de sex, deși avea o soție și trei copii, am ajuns să fiu prea excitat ca să petrec o seară normală cu altcineva – și am ajuns să am de-a face cu omul ăsta.

– La naiba cu tine, nebunule — mori odată! am ţipat, înjurându-l pe acel bărbat, pe Jonathan Davis, pe Nathaniel Miller și pe mine însumi – capul de serie al întregului fiasco.

Ce naiba crede el că sunt eu?

Incapabil să-mi stăpânesc furia, am ieșit în fugă pe hol. A venit dimineața, dar nimic nu se schimbase. Pe măsură ce timpul trecea, furia mi-a schimbat direcția. Să mă culc? Cum îndrăznește să-i vorbească așa unui coleg procuror – doar pentru că sunt homosexual, presupune că aş face sex cu orice bărbat? Nu e asta hărțuire sexuală?

Recunosc, am făcut sex cu oricine m-a atras.

Ezitarea de o clipă pe care mi-a provocat-o acest gând mi-a alimentat din nou furia. Dar aveam totuși limitele mele: bărbați căsătoriți, bărbați într-o relație – nu am depășit niciodată aceste limite. Iar el, un nemernic care face sex cu oricine, crede că toată lumea face la fel.

– La naiba cu el!

Am trântit o grămadă de dosare pe birou, dând frâu liber furiei mele. Cu cât îmi aminteam mai mult cât de puțin respect îmi acordase, cu atât deveneam mai furios. Mi-am jurat că nu voi avea liniște până nu-i voi sfâșia fața aia îngâmfată în bucăți – altfel, nu aș fi putut închide ochii în pace. M-am prăbușit în scaun, încă respirând greu, când s-a auzit o bătaie în ușă și aceasta s-a deschis scârțâind.

– Păi… Domnule procuror…

Era procurorul adjunct care se uita înăuntru. El observă atmosfera tensionată din încăpere, își drese gâtul și continuă.

– Am pregătit dosarele pe care le-ați solicitat. Să vi le aduc acum?

– O, da. Te rog.

Mi-am moderat repede tonul pentru a nu-mi vărsa furia asupra lui. Părea ușurat, a adus documentele, apoi a adăugat:

– De asemenea, procurorul-șef dorește să treci pe la biroul lui pentru o clipă.

– Procurorul-șef?

Surprins, m-am ridicat brusc în picioare.

– Când a spus asta?

– Chiar acum. Asistentul lui a sunat să întrebe dacă ai ajuns. I-am spus că abia ai intrat, iar el mi-a spus să te trimit sus.

Am ocolit biroul, mi-am încheiat sacoul și, în timp ce mă îndreptam spre ușă, am întrebat:

– Știi despre ce este vorba?

El a dat din cap, părând agitat.

– Nu, îmi pare rău.

– Bine, mulțumesc.

M-am îndreptat cu pași mari spre biroul procurorului-șef.

– Vă rog să intrați, domnule procuror.

Asistentul său m-a întâmpinat cu un zâmbet, ca de obicei. Atmosfera părea neutră – oare despre ce era vorba? L-am urmat și am bătut ușor la ușă.

– A sosit procurorul Chrissy Jin.

– A, bine.

Asistentul a făcut un pas înapoi și am zărit chipul procurorului-șef. Am intrat, am închis ușa în urma mea și m-am apropiat de el.

– Domnule procuror-șef, cu ce vă pot ajuta?

– Mai întâi, ia loc.

Și-a dres gâtul și a început.

– Deci, cum se desfăşoară cazul? Crezi că se va rezolva bine?

– Da, lucrez la el.

Mi-am ales cuvintele cu grijă. El a dat din cap, și-a mângâiat bărbia și a continuat.

– Hm… sper că rezultatul va fi favorabil. Având în vedere că avocatul părții adverse este Miller, nu pot să nu-mi fac griji.

– Probele noastre sunt solide ca piatra. Nu ai de ce să-ți faci griji.

Asigurarea mea scurtă era urmată de un moment de tăcere. M-am întrebat de ce făcea o pauză.

– Se apropie alegerile, nu-i așa?

În sfârșit, a trecut la subiect. Am așteptat în tăcere, iar el a vorbit cu o expresie serioasă.

– Acest proces va avea un impact uriaș asupra alegerilor. Cetățenii cer dreptate. Dacă verdictul îi va dezamăgi, consecințele vor fi grave.

Oare era îngrijorat de reacția publicului la verdict?

– O să fie bine. Te rog, nu-ți face atâtea griji.

A oftat adânc și a dat din cap.

– Bine, bine. Miller nu e atotputernic.

A urmat o tăcere neplăcută. Am simțit ceva de rău augur. Nu putea să mă fi chemat atât de devreme doar pentru a schimba câteva cuvinte de politețe.

– Jin.

– Da, domnule procuror-șef?

Am răspuns imediat. M-a privit intens.

– Știi cât de mult te apreciez, nu-i așa?

– Da. Îți sunt mereu recunoscător.

Era răspunsul așteptat, dar era sincer. El a spus:

– Cred că va veni ziua în care vei sta în acest scaun. Vei rezolva nenumărate cazuri și vei face dreptate.

– Aşa e.

Preambulul său lung nu a determinat decât să-mi sporească neliniștea. El a continuat.

– Nu vreau să te văd suferind. Nu emoțional — ci în ochii publicului. Reputația ta, onoarea ta.

Am așteptat să continue. Introducerea lui era incredibil de lungă.

– Ei bine, motivul pentru care te-am chemat este…

A ezitat din nou. Și-a frecat palmele una de alta, a plecat capul, a suspinat, apoi și-a fixat privirea asupra mea.

– Voi rezolva acest caz prin negociere.

– Ce-ai spus?

Am ridicat vocea fără să-mi dau seama. El nici măcar nu părea surprins.

– Să îl rezolvi prin negociere? Acum? Ce vrei să spui cu “negociere”?

Am repetat cuvântul, simțind cum furia îmi crește. El s-a limitat să repete:

– Dacă am pierde, asta nu ar prinde bine carierei tale. Am vorbit deja cu reprezentanții lui Miller. Vom stabili o dată în curând.

Această declarație m-a lăsat mut. El și-a dres gâtul.

– Am vrut să-ți spun aseară, dar erai plecat deja.

Desigur — am plecat să-mi înec stresul într-un club înainte chiar să mă uit la dosarele astea.

Era o alegere prostească. Și când mă gândesc că mi-am arătat starea ruşinoasă chiar în fața lui Nathaniel Miller, mă simțeam ridicol – dar lucrurile nu au determinat decât să se înrăutățească.

– Dacă vei continua să insiști, nu pot face nimic. Voi cere să fii retras din acest caz și îl voi lăsa pe Douglas Bacon să se ocupe de negocierile privind pledoaria.

Am rămas cu gura căscată. Asta era și mai șocant. M-ar fi scos din caz și l-ar fi predat lui Douglas Bacon? Lui Doug? Prostului ăla?

Dar, indiferent de uimirea mea, procurorul-șef luase deja o decizie. Mă chemase nu pentru a mă convinge, ci pentru a mă informa: cooperezi sau vei fi dat la o parte. Aveam doar două opțiuni.

– De ce așa, dintr-odată?

Am rostit greu cuvintele, furia clocotind sub suprafață. Refuzam să accept asta fără o explicație.

– Am greșit cu ceva? Credeam că s-a decis deja. Acum îmi spui să negociez? Nu înțeleg. Te rog să-mi explici în termeni pe care să-i pot accepta. Nu voi ceda.

Mi-am păstrat vocea fermă, deși aprigă. El părea înțelegător și a spus:

– Așa cum am spus, nu vreau să pățești ceva rău.

A vorbit blând, ca și cum ar fi vrut să mă convingă.

– Dacă Nathaniel Miller nu s-ar fi implicat personal, nu am fi ajuns în această încurcătură. Dar acum toate privirile sunt îndreptate spre el, prea multă atenție. Nu te pot determina să fii țap ispășitor.

– Ce naiba vrei să spui? am ţipat eu.

– Te aștepți să abandonez un caz cu dovezi atât de clare doar pentru că a apărut Miller? Nu pot accepta asta!

– Negociezi o sentință, nu renunți la caz.

– E același lucru!

Am protestat, ridicând tonul.

– Știi ce cere?

– Știu — anchetă intensă și cinci ani.

El a dat din cap și a adăugat:

– Strict vorbind, nu era propunerea directă a lui Miller — a venit de la avocatul firmei sale.

– Ce diferență e? am ţipat iar.

El se agăța de detalii, iar enervarea mea a luat-o razna în ciuda voinței mele.

– Da, gradul al treilea, cinci ani. Chiar și așa, nu-și va ispăși pedeapsa — va ieși în scurt timp. Va ucide din nou. E un criminal! Dar familia lui Anthony Smith? Crezi că vor accepta asta? Doamna Smith te-a implorat în lacrimi…

– Doamna Smith a vrut asta.

Procurorul-șef m-a întrerupt brusc – o reacție atât de imprevizibilă încât am încremenit.

– Doamna Smith, mama lui Anthony Smith?

– Da.

Tonul lui era grav, în timp ce îmi susținea privirea.

– Ai venit să mă vezi după ce ai citit articolul în care se spunea că Nathaniel Miller însuși a intervenit. Sincer să fiu, i-am povestit totul despre Nathaniel Miller.

Am deschis gura, dar nu mi-au ieșit cuvintele. Toate întrebările pe care le înghițisem — dacă am pierdut, de ce nu am liniștit familia, dacă am exagerat lucrurile ca să o sperii și să o fac să se supună — mi-au trecut prin minte. Aveam atât de multe de spus, dar știam deja răspunsul. Și el părea conștient de întrebările mele nerostite și avea o expresie plină de regret în timp ce vorbea.

– Nu am putut promite o victorie categorică. Poate că tu crezi altfel, dar eu nu pot. Da, s-ar putea să câștigăm. Dar nu e mai avantajos să negociem sentința?

– Vrei să spui că era o ocazie bună să o convingem pe doamna Smith, nu-i așa?

A recunoscut cu reticență:

– Nu pot nega asta.

Am expirat brusc, iar el a continuat.

– O înfrângere într-un caz atât de mediatizat nu este doar problema ta. Având în vedere poziția mea, trebuie să iau în considerare riscul pentru organizație.

Era cel mai sincer lucru pe care îl auzisem toată ziua. Nu am spus nimic, iar el a continuat.

– Uneori, chiar dacă nu ești de acord, trebuie să respecți deciziile organizației. E dezamăgitor, dar va trebui să treci peste asta — și să obții cea mai bună înțelegere posibilă.

– E greu să câștigi la proces; e ușor să negociezi o înțelegere favorabilă. Da, desigur că există compromisuri.

I-am ripostat, dar el mi-a întâmpinat privirea fără să clipească. Tăcerea lui mi-a zdruncinat hotărârea. Nu era niciun zid pe care să-l pot dărâma; nicio cale de a salva procesul. Tot ce puteam face era să obțin cea mai bună înțelegere posibilă.

Mi-am strâns pumnii, apoi i-am desfăcut, expirând. Văzându-mă că renunț, și-a îndulcit tonul.

– Îmi pare rău că s-a ajuns la asta. Dar am luat aceste măsuri pentru că țin la tine. Uneori renunți la câștiguri imediate pentru recompense mai mari. Vei înțelege cu timpul.

Am tăcut până când furia mi s-a potolit. Apoi am vorbit.

– Doamna Smith…

– Ce-i cu ea?

El s-a încruntat la mențiunea bruscă. Am întrebat direct:

– Mama lui Anthony Smith. Chiar a acceptat asta?

– Desigur.

El a dat din cap cu hotărâre.

– E adevărat că ea m-a sunat prima. După ce s-a consultat alături de consilieri și a confirmat cu mine, a decis că asta e mai bine decât să piardă la proces.

Uimit, nu am putut decât să-l privesc fix. El a adăugat liniștitor:

– Nu o învinovățesc. Multe familii îndoliate nu pot suporta calvarul unui proces. Puțini luptă până la capăt. Știi că procesele rănesc și victimele, și familiile.

A suspinat obosit.

– Justiția este importantă, dar trebuie să ții cont de suferința familiilor victimelor.

Nu mai aveam nimic de spus. Am răspuns:

– Am înțeles. Mă voi pregăti pentru negocieri. Voi lua legătură cu partea lor pentru a stabili o dată cât mai curând posibil.

– Așteaptă.

Tocmai când mă ridicam să plec, m-a chemat înapoi. M-am oprit, iar el m-a întrebat pe neașteptate:

– Jin, ai ceva planuri pentru weekendul ăsta?

– Planuri?

Am încruntat sprâncenele, iar el mi-a explicat.

– Are loc o petrecere la o reședință de la țară — vor participa multe personalități influente din politică și afaceri. De ce nu te duci să-ți faci relații din timp?

O invitație? După ce m-a lăsat fără dosar, acum o petrecere? Mi se părea ireal.

– Înțeleg că ești surprins.

Mi-a zâmbit timid și a continuat.

– M-am gândit că e momentul potrivit. Poate că acum te simți groaznic, dar, cu timpul, vei vedea că era alegerea corectă. Deocamdată, de ce nu-ți limpezești mintea? O simplă escapadă — peisaje frumoase, o piscină mare. E ceva rar. Nu vei regreta; ba chiar îmi vei mulțumi.

Încrederea lui arăta clar cât de mult prețuia acest eveniment. Eu tot nu-i vedeam farmecul, dar el a insistat.

– Vino cu mine. O să te ajute. Și nu e vreo întâlnire dubioasă – e o reuniune socială elegantă. Majoritatea vin cu soții sau parteneri. Nimeni nu se comportă urât, nu-i așa?

I-am simțit sinceritatea, deși pentru mine nu însemna mare lucru.

– Nu sunt sigur de ce trebuie să particip.

Am răspuns sec. El a făcut un gest cu mâinile, ca și cum ar fi vrut să respingă ideea.

– E de înțeles. Dar, așa cum am spus, îmi vei mulțumi mai târziu.

Mă privea cu un zâmbet ironic.

– Ți-am spus că te apreciez.

I-am întâlnit privirea și, cu reticență, am spus:

– O să mă gândesc la asta.

– Bine. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău.

Mi-a aruncat un zâmbet ambiguu și m-a lăsat să plec. Potrivit lui, era o favoare. Pentru o persoană ambițioasă, era o ocazie rară. Și eu aveam ambiție — dar nu suficientă înflăcărare în situația asta. La urma urmei, invitația mea provenea din faptul că îmi pierdusem cazul.

– Domnule procuror.

Înapoi la biroul meu, procurorul adjunct părea curios.

– Cum a mers? Ce a spus?

Mi-am stăpânit emoțiile și am răspuns rece:

– Procesul s-a anulat. Vom ajunge la o înțelegere prin negociere, așa că pregătește-te în consecință.

– Poftim?! Aşa, dintr-o dată?!

A răsuflat uimit, de parcă era lovit de fulger. A insistat:

– Asta e tot? Cum s-a putut întâmpla asta, domnule procuror?

Am adăugat:

– O… și am fost invitat la petrecerea aceea din weekendul ăsta.

– Vai! O, Doamne!

A țipat ca un delfin. Ignorându-i întrebările insistente, m-am întors la hârtiile mele. Un moment mai târziu, s-a auzit o bătaie în ușă și el s-a uitat în interior.

– Vrei niște cafea?

– Ar fi minunat. Mulțumesc.

El a zâmbit și a plecat în grabă — din fericire, fără să mai pună nicio întrebare. Am închis ochii, am inspirat adânc și mi-am reamintit: “Concentrează-te. Nu e momentul pentru abateri.”

M-a cuprins un sentiment de vinovăție în timp ce dădeam la o parte o grămadă de dosare. Mi-am frecat umerii, mi-am aprins o țigară și am aruncat o privire asupra documentelor rămase. Faptul că nu am reușit să o liniștesc pe doamna Smith mă tulbura foarte tare.

Oricât de amar ar fi, trebuie să accept realitatea. În comparație cu Nathaniel Miller, eu sunt doar un procuror dintr-un orășel — desigur că era absurd să mă aștept la încredere oarbă și la sprijin necondiționat. E firesc ca familia să fi făcut alegerea pe care a făcut-o. De fapt, s-ar putea ca alegerea lor să fie cea mai înțeleaptă. În cele din urmă, mi-a mai rămas o singură opțiune rezonabilă.

Să obțin cât mai mult posibil.

Privită cu detașare, este o concluzie rațională. Invitația procurorului-șef la acea petrecere a izvorât probabil din vinovăție sau ceva asemănător — mai mult decât îi datora unui subordonat.

Este cu adevărat un om bun. Imparțial, dar nu lipsit complet de perspicacitate, ceea ce determina colaborarea cu el să fie ușoară — deși nu m-am așteptat niciodată să-și folosească acea perspicacitate în felul acesta.

Faptul că încă vede potențial în mine și îmi oferă o șansă este un lucru bun. Dacă reușesc să-mi las deoparte starea proastă, s-ar putea să obțin un rezultat pozitiv. La urma urmei, orice s-ar întâmpla, important este ca Davis să fie pedepsit în ochii doamnei Smith.

Am expirat un nor lung de fum, însoțit de un suspin. Amintindu-mi cuvintele șefului, știam că îmi va acorda liber în weekend. Desigur, nu aveam nicio intenție să particip la petrecere. M-aș fi ascuns în pat, aș fi citit și aș fi dormit. Și aș fi îngropat această înfrângere.

În timp ce mă gândeam la asta, s-a auzit o bătaie în ușă și aceasta s-a deschis. Cu grijă, procurorul adjunct a așezat o ceașcă de cafea pe biroul meu, apoi m-a salutat.

– Mulțumesc.

Mi-a zâmbit cald, dar nu a plecat. După ce mi-am recăpătat oarecum calmul, am rezumat:

– Doamna Smith nu a vrut un proces, așa că vom urma calea negocierii înțelegerii. Asta dorește și procurorul-șef, așa că nu avem altă opțiune decât să obținem cele mai bune condiții posibile.

– Înțeleg…

În cele din urmă, a dat din cap.

– Nu se poate face nimic. A fost o șansă mică încă de la început… A, nu că asta ar reflecta asupra abilităților tale, doar că majoritatea cazurilor se încheie cu înțelegeri. A merge la proces este întotdeauna o decizie dificilă.

S-a grăbit să adauge asta, iar eu am răspuns cu un “Da” sec, de parcă aș fi știut deja. Faptul că am auzit asta de la altcineva nu mi-a schimbat starea de spirit.

Credeam că va pleca odată ce i s-a răspuns la întrebări, dar a mai zăbovit ruşinat, de parcă ar fi avut altceva pe minte. Mi-am înăbușit un suspin, am afișat un zâmbet forțat și am ridicat privirea.

– Ce s-a întâmplat?

– Păi…

Fața i s-a luminat, de parcă ar fi așteptat acest moment.

– Petrecerea aceea… vezi tu, am auzit de ea.

Surprins, am clipit doar. El s-a înroșit ușor și s-a aplecat spre mine ca să-mi șoptească.

– Se spune că e plină de personalități de seamă din domeniul juridic și de oameni influenți din punct de vedere social. Foști judecători din guvern, grei ai politicii – orice îți trece prin cap. Dacă reușești să intri acolo, drumul tău profesional se deschide în față. E o cale rapidă spre succes.

S-a aplecat și mai aproape, cu ochii strălucind.

– Te duci, nu-i așa?

Certitudinea lui m-a determinat să zâmbesc ironic.

– Nu sunt obișnuit cu genul ăsta de întruniri…

– Cum adică?!

Înainte să apuc să termin, el ridică vocea, cu mâinile în șolduri și privirea serioasă.

– Îți dai seama cât de important este? Gândește-te bine: dacă procurorul-șef te-a invitat personal, este pentru ca tu să faci o impresie bună asupra acelor oameni. Ce înseamnă asta? Când el se va pensiona, va veni rândul tău să preiei conducerea!

El și-a întins brațele larg, ca și cum ar fi jucat într-o piesă de teatru — dar eu nu eram de acord.

– E prea devreme să te gândești atât de departe.

Am vorbit calm, ca să-i potolesc înflăcărarea.

– Procurorul-șef nu se pensionează prea curând…

– Doamne — deci nu te duci!

M-a întrerupt cu un țipăt, lovind cu palmele în birou și aplecându-se în față pentru a-și revărsa cuvintele.

– Toți ceilalți procurori abia așteaptă să plece! Tu nu ai nicio ambiție. Nu e momentul pentru un “poate data viitoare” spus firesc. Ai de gând să-ți închei cariera îngropat în hârtii? Trebuie să-ți stabilești obiective mai înalte! Cât timp o să mai alergi după procese și o să rămâi legat de birou?

– Cineva trebuie să o facă.

– Domnule procuror!

Se lăsă pe spătarul scaunului, cu o expresie severă pe care nu i-o mai văzusem niciodată, și îmi adresă avertismentul.

– Vorbesc foarte serios. Îți spun eu – e timpul să înfrunți realitatea.

Înțelegeam deja perfect ce voia să spună. Era suficient de în vârstă încât să aibă nepoți, lucra la tribunal cu mult înaintea mea și cunoștea pe de rost politica de acolo. Desigur că era enervat – eu vedeam atât de clar calea către avansare, dar el credea că nu o urmam.

Dar ce puteam să fac dacă nu-mi doream asta?

I-am aruncat un zâmbet ironic. Fie din lipsă de viclenie, fie din pură neștiință, pur și simplu nu puteam juca jocurile necesare pentru a flata orgoliile oamenilor. Nu puteam să arunc cu complimente superficiale ca Doug, nici nu aveam acel tip de farmec. Din fericire, nici nu tânjeam cu ardoare după o promovare. Dacă aș fi nutrit o astfel de ambiție nepotrivită, eram nefericit. Din fericire, eram mulțumit de ceea ce aveam și de momentul prezent. Așa că nu simțeam nevoia să fac pe clovnul într-un loc în care nu aveam ce căuta. Desigur, procurorul adjunct credea exact contrariul.

– Trebuie să mergeți, domnule procuror. S-ar putea ca această ocazie să nu se mai ivească niciodată.

– Apreciez gestul dumneavoastră, dar…

– Sincer, când ați ales procesul în locul negocierii, ceilalți procurori nu erau încântați.

Tocmai voiam să refuz din nou când m-a surprins cu asta.

Am făcut o pauză, iar el a continuat solemn.

– Au spus că ar fi trebuit să fii mai diplomat și să închei o înțelegere. Dacă pledoaria s-ar fi încheiat ușor, nu era nicio problemă — dar acum că Nathaniel Miller a intervenit personal, ce vei face? Se spune că, dacă pierdem un caz atât de clar, reputația întregului nostru birou va fi distrusă. Era un scandal uriaș. Nu că tu ai ști asta.

– Hm…

Am râs. El încă se uita fix la mine, dar eu nu mai aveam nimic de spus.

– E în regulă. Lasă-i să bârfească pe la spatele meu — nu mă deranjează…

– Și procurorul general se află într-o situație dificilă.

Aceste cuvinte nu mi-au lăsat altă opțiune decât să rămân uimit. Am încetat să mai vorbesc și m-am uitat la el; procurorul adjunct a dat din cap în semn de înțelegere, de parcă ar fi vrut să spună “vezi?”, apoi a deschis gura.

– Toți ceilalți procurori nu și-ar dori nimic mai mult decât să țină procesul și să expună crimele acuzaților în detaliu. Dar, având în vedere problemele noastre bugetare și muntele de dosare care se adună, trebuie să le rezolvăm cât mai repede posibil. Negocierile pentru recunoașterea vinovăției sunt o alegere inevitabilă și o practică de lungă durată. Oamenii spun: “Vrei să-ți crești popularitatea trăgând cazul ăsta la proces?” Și, pe deasupra, ești atât de chipeș încât toată lumea ar fi înnebunită după tine.

– Păi, asta e… am început eu.

– Exact!

A lovit o dată cu palma în birou, iar eu am tresărit la auzul zgomotului ascuțit. A continuat, cu un ton dur.

– Profită de această ocazie și du-te la evenimentul acela. Gata cu scuzele că nu te pricepi la genul ăsta de lucruri – măcar încearcă.

Înainte să apuc să spun ceva, el a adăugat repede:

– Nu ți se pare și ție revoltător? Procesul e chiar după colț, și totuși vor să-l transforme într-o înțelegere judiciară? Dacă îl susții acum pe procurorul general și apoi avansezi în ierarhie, ai putea împiedica şi ca astfel de cazuri să fie soluționate prin înțelegeri judiciare.

Cuvintele lui m-au determinat să ezit. Observându-mi ezitarea pentru prima dată, a dat din cap convingător.

– Gândește-te la asta — evitând procesul și încheind o înțelegere ridicolă, am putea scuti victimele și familiile lor de o suferință suplimentară.

Desigur, funcția de procuror general nu este una în care poți trage de toate sforile după bunul tău plac. Opinia publică contează, există constrângeri asupra procurorilor, iar dacă pierde alegerile, nimic din toate astea nu mai contează. De fapt, în acest moment, ca procuror junior, s-ar putea să fiu mai liber: fără griji legate de campanii electorale sau de responsabilități mari, dar, pe de altă parte…

Toată această libertate există doar pentru că procurorul general îmi acoperă spatele. Era remarcabil de echitabil și pragmatic, cu o înclinație aproape idealistă. Fără sprijinul lui, n-aș fi ajuns niciodată atât de departe. În cel mai rău caz, m-ar putea înlocui oricând cu un alt procuror care să îndrepte cazul spre o înțelegere.

Având în vedere acest lucru, nu puteam respinge în totalitate cuvintele procurorului adjunct ca fiind prostii. Pentru a obține libertatea de a urmări un proces echitabil și, s-ar putea ca, în mod paradoxal, să fie nevoie să renunț la libertatea pe care o am acum ca procuror junior. Oricât de enervant era, când am obținut vreodată ceea ce mi-am dorit fără să plătesc un preț?

– Bine, o voi face.

– Bună decizie!

Înainte ca şi cuvintele să-mi iasă complet din gură, el și-a împreunat mâinile ca și cum s-ar fi rugat și a strigat de bucurie. Ruşinat de bucuria lui, m-am prefăcut că tușesc și am luat cuvântul.

– O să mă gândesc. Dacă asta e tot, atunci…

La auzul cuvintelor mele, el a încremenit pentru o clipă, apoi și-a lăsat umerii să cadă într-o dezamăgire prefăcută — înainte de a-și recăpăta energia.

– Minunat. Va trebui să-ți eliberezi programul pentru weekend, așa că ar fi bine să te grăbești cu munca de azi. Știu că poți s-o faci.

Tocmai voiam să spun: “Încă nu s-a confirmat”, când m-a întrerupt brusc.

– Ai încredere în mine — nu o să regreți.

Cu aceste cuvinte, procurorul adjunct a ieșit cu pași mari, fără să mai aștepte vreun cuvânt. Rămas singur, am stat câteva clipe pe gânduri, apoi am băut din cafeaua pe care mi-o adusese, am dat la o parte o grămadă de documente și mi-am aprins o țigară.

Mintea îmi era prea încâlcită ca să mă pot concentra la muncă. În cele din urmă, am plecat de la birou cu treizeci de minute mai devreme decât de obicei. Am cumpărat două cărți pe care să le citesc în weekend și m-am îndreptat spre casă. Tocmai când închideam ușa de la intrare, mi-a sunat telefonul mobil. Văzând numărul apelantului, am ezitat, apoi am răspuns cu reticență.

– Da, mamă. Ce mai faci?

Vocea mea era la fel de calmă ca întotdeauna. Mi-am pus geanta pe un scaun și am vorbit, iar la celălalt capăt, mama mi-a răspuns.

– O, Chrissy. Mă simt bine. Tu ce mai faci? Ești foarte ocupat? Îmi fac griji că s-ar putea să exagerezi.

La tonul ei blând ca de obicei, i-am răspuns calm.

– Mă descurc, așa că nu-ți face griji. S-a întâmplat ceva?

– E nevoie să se întâmple ceva ca să te sun?!

M-a certat cu o umbră de supărare. M-am apărat repede.

– Nu, nimic de genul ăsta. M-am gândit doar să văd ce mai faci.

– Bine, oricum nu sunt vești proaste.

Mi-a vorbit cu blândețe, apoi a trecut la subiect.

– Am niște probleme de rezolvat în weekendul ăsta în partea ta de oraș și plănuiam să merg cu tatăl tău. Mi-ar plăcea să te văd și pe tine. Ce părere ai să luăm masa împreună?

M-am oprit din mișcare, în timp ce scoteam cărțile din geantă.

– Cu tata?

La întrebarea mea prudentă, mama a râs.

– Desigur. Pastorul i-a făcut cunoștință cu un furnizor excelent de acolo. Prețurile la cherestea au crescut atât de mult, știi? Dar se spune că locul acesta este cu cinci la sută mai ieftin. A vrut să verifice personal calitatea, așa că am decis să merg și eu. Desigur, ce știu eu despre asta…

Nu am mai dat atenție cuvintelor ei și am profitat de tăcere ca să o întreb.

– Deci, în timp ce tata inspectează furnizorul, tu vrei să te întâlnești cu mine?

Te rog, te rog.

Mi-am ros disperat unghia de la degetul mare, iar apoi vocea mamei s-a auzit din nou.

– Nu, o să facem niște cumpărături până termină el, apoi mergem împreună să te vedem. Îi e atât de dor de tine.

Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi spus ultima parte. Mi s-a întors stomacul pe dos. Mi-am strâns mâna cu care nu țineam telefonul peste gură, ca să-mi înăbuș greața.

– Chrissy? Chrissy?

Mama mă striga în repetate rânduri. Am respirat adânc și am luptat împotriva valurilor de greață.

– Îmi pare rău, dar am planuri în weekendul ăsta. Nu va fi posibil.

– Planuri? În weekend?

Reacția ei nedumerită s-a transformat rapid într-una dură. Înainte să apuce să spună vreo prostie, am intervenit.

– Am fost invitat la petrecerea procurorului general. Nu este organizată direct de el, dar am promis deja că voi participa.

– A Procurorului General?

Părea clar dezamăgită – nu de faptul că am un iubit, ci de asta. Apoi a vorbit cu subînțeles.

– Să-ți inviți subordonații în zilele lor libere — ce lipsă de tact. Deja te chinui cu munca; de ce ar trebui să-ți vezi șeful în weekend? Chrissy, trebuie să înveți să spui “nu” uneori. Doar pentru că e superiorul tău nu înseamnă că are dreptul să se amestece în viața ta personală.

Desigur, mamă. Știu. Nu mai am șapte ani.

Mi-am ascuns expresia dureroasă în spatele unei voci blânde, exersate.

– Nu-ți face griji, mamă. E un gest destinat mie. Vor fi multe persoane importante acolo — trebuie să mă prezint în avans.

– O, chiar așa?

– Atunci trebuie neapărat să participi. E un adevărat binefăcător, dacă te apreciază atât de mult. Se pare că procurorul general te apreciază foarte mult.

Vocea ei era plină de mândrie și satisfacție, iar eu am răsuflat ușurat.

– Da, mamă. Asta înseamnă că săptămâna asta va fi dificilă. E păcat — dacă mi-ai fi spus mai devreme, aș fi putut refuza.

La remarca adăugată intenționat, mama a răspuns exact așa cum mă așteptam.

– O, ce prostii! Desigur că trebuie să mergi la petrecere. Ne putem vedea oricând – ne vom face timp mai târziu.

A încheiat ea, cu tonul ei caracteristic, plin de afecțiune.

– Întotdeauna am fost mândră de tine, fiul meu!

– Mulțumesc, mamă. Te iubesc.

Am rostit formulele de politețe exersate, am auzit aceleași cuvinte în răspuns și apoi am închis. Abia după aceea mi-a scăpat un suspin lung și obosit.

Oboseala m-a copleșit și m-am lăsat pe spate, pe pat. Dar nu era timp de odihnă. Am luat telefonul și am apăsat butonul de apelare rapidă. În timp ce îmi masam tâmplele care îmi pulsau, am așteptat ca apelul să se conecteze și, în curând, s-a auzit vocea pe care o așteptam.

– A, domnule procuror general. Sunt Chrissy Jin.

– O, Chrissy. Cu ce te pot ajuta la ora asta?

Salutul plăcut al superiorului meu răsună prin receptor. Mă simțeam puțin ruşinat să mă răzgândesc după doar o jumătate de zi, dar nu era loc de mândrie.

– În legătură cu petrecerea despre care mi-ai spus — aș dori să particip și eu.

– Serios?!

S-a înveselit imediat.

– Bună idee. E o ocazie prea valoroasă ca să o ratezi, nu-i așa? O să-ți placă, îți promit.

Ușurat de răspunsul său călduros, am întrebat:

– Mulțumesc. Unde trebuie să mă duc?

– Îți trimit adresa imediat. Unii vin vineri seara, alții sosesc sâmbătă în timpul zilei — poți veni oricând îți convine.

A râs cu poftă.

– Unii ciudați spun că vor veni sâmbătă seara — ce risipă, dacă mă întrebi pe mine.

A adăugat că intenționa să ajungă sâmbătă dimineața devreme. Am spus:

– Foarte bine, și am adus în discuție problema care mă apăsa.

– Scuzați-mă, dar nu am pe nimeni care să mă însoțească. Este acceptabil să particip singur?

La astfel de întruniri, un partener era de obicei obligatoriu. Acesta era unul dintre motivele pentru care evitasem mereu aceste evenimente. Nu doream să-mi fac publică viața personală și petrecusem ani de zile gestionându-mi impulsurile cu lejeritate, fără un partener stabil.

Confruntat cu această dilemă practică, m-am pregătit pentru ce era mai rău — dar procurorul general a râs pur și simplu.

– O, desigur. Nu-ți face griji. Unii oameni vin singuri. Și cine știe? S-ar putea chiar să găsești pe cineva acolo – fără să vreau să fiu prea îndrăzneț.

Încheind cu un ton de căldură sinceră, a adăugat:

– Nu te epuiza cu munca, Chrissy. Nu se știe niciodată – s-ar putea să întâlnești pe cineva potrivit pentru tine la această reuniune.

– Mulțumesc. M-aș bucura dacă s-ar întâmpla asta.

I-am deviat comentariul cu o ușurință dobândită prin practică — deși nu simțeam nimic de genul ăsta. Apoi mi-a reamintit să-mi iau haine de schimb și un costum de baie, “pentru orice eventualitate”, înainte să încheiem convorbirea.

Când s-a întrerupt legătura, tăcerea mi s-a părut apăsătoare. Am expirat brusc. Era o ușurare să nu fie nevoie să mă zbat să găsesc un însoțitor, dar majoritatea participanților își vor aduce cu siguranță partenerii. Totuși, ruşinea de a ajunge singur nu se compara cu întâlnirea cu acel om josnic. La urma urmei, îmi aminteam că aș prefera să risc să-mi rup piciorul aruncându-mă în trafic decât să suport să fiu în cuplu printre străini.

Nu mai rămânea decât să-mi fac bagajele și să părăsesc locuinţa. Încercasem odată o șmecherie similară: când mama mi-a propus să ne întâlnim pentru că avea treburi în apropiere, am mințit că am altă întâlnire și am rămas acasă. Spre groaza mea, ea și tata au apărut fără să anunțe — și eram prins cu minciuna.

Forțat să inventez o scuză despre o întâlnire anulată, am sfârșit prin a fi dus ore în șir alături de acel bărbat revoltător.

Așa că de data asta nu puteam risca să mint și să rămân acasă. Poate că mama nu va veni, dar ar putea – și chiar o va face – să treacă pe la mine în orice moment. Și nu aveam de unde să știu când. Cel mai bun plan era pur și simplu să plec.

A mă ascunde într-o cafenea sau în altă parte nu era o garanție pentru cineva atât de ghinionist ca mine. El m-ar fi găsit inevitabil. Trebuia să pun cât mai multă distanță între noi – și cât mai repede, astfel încât, dacă prin cea mai mică șansă ne-am fi întâlnit, aș fi putut spune sincer că nu mă ascundeam.

Și nu puteam lăsa ca mama mea să-și dea seama că îl evitam în mod deliberat pe bărbatul pe care îl iubise toată viața – nu o puteam lăsa să vadă cât de mult îl disprețuiam.

Imediat ce am închis telefonul, mi-am făcut o geantă mică cu haine curate și pantofi, și am văzut mesajul cu adresa care mă aștepta. Introducând-o în sistemul de navigație, mi-am dat seama că vila se afla cu mult în afara orașului. După ce am calculat durata călătoriei, m-am pregătit de plecare. Pentru a evita orice vizite surpriză, am plecat înainte de răsărit. În timp ce ieșeam cu mașina din oraș și priveam răsăritul soarelui pe drumuri necunoscute, am simțit un sentiment de eliberare. Nu era o exagerare — fugeam de propriul meu trecut îngrozitor. Un scurt strigăt mi-a scăpat de pe buze.

– Slavă Domnului – e vineri!

Am ajuns în apropierea destinației dimineața devreme și am parcat intenționat puțin mai departe, vrând să aștept până într-un moment mai discret — când se adunase o mulțime, inclusiv procurorul general —, astfel încât venirea mea să nu atragă atenția.

După ce am ațipit puțin pentru a-mi alunga oboseala provocată de plecarea devreme, am aruncat o privire la ceas: era aproape prânz. În cele din urmă, am pornit mașina și m-am îndreptat spre vilă.

– Chrissy, intră!

Așa cum mă așteptam, se adunase un număr destul de mare de oameni, dar era ușor să-l zăresc pe procurorul general. Trecând prin poartă și strecurându-mă printre oaspeți, i-am recunoscut repede capul chel, atât de cunoscut. M-am grăbit să-l salut, iar el m-a zărit la timp, fața i s-a luminat și și-a deschis brațele în semn de bun venit.

– Bună ziua, domnule procuror general. Vă mulțumesc pentru invitație.

L-am salutat cu un zâmbet, iar el m-a îmbrățișat prietenos, bătându-mă ușor pe spate.

– Nu e nevoie să-mi mulțumeşti – nu sunt gazda aici.

Lângă el stătea soția sa, al cărei chip blând și matur îl cunoșteam. I-am adresat și ei un salut politicos.

Îl cunoșteam oare?

M-am gândit intens, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nu era cineva pe care l-aș fi cunoscut azi. Oricât aș fi încercat, nu reușeam să-mi dau seama cine era. Aș fi putut să trec cu vederea acea privire ca pe una fără semnificație, dar ceva la ea mă neliniștea. De ce se uita așa la mine?

Înainte să apuc să mă gândesc mai mult, a profitat de o pauză în conversație ca să ia cuvântul.

– Bună ziua. Nu cred că ne-am întâlnit la această reuniune — cum ați ajuns să participați?

A, deci chiar era un străin. Vocea lui plăcută avea o notă de nesinceritate. Era destul de politicos, dar am văzut prea mulți oameni care îi evaluau pe ceilalți în timp ce se prefăceau că nu o fac. Probabil că nici el nu era diferit.

Era oare cineva la această reuniune care să nu fie așa?

Un râs ironic mi-a scăpat. Conștient cu un sentiment de vinovăție că nici eu nu eram mai bun, am forțat un zâmbet și am răspuns.

– Bună ziua. Sunt Chrissy Jin. Particip pentru prima dată la petrecerea procurorului general.

– Chrissy Jin? Procurorul?

Un alt bărbat, după ce mi-a cântărit numele, și-a deschis brusc ochii larg și s-a uitat fix la mine.

– Tu ești procurorul care se ocupă de procesul pe care Nathaniel l-a preluat recent?

Toate privirile s-au îndreptat spre mine deodată. Agitat, am rămas mut — până când el a zâmbit larg.

– Așa mă gândeam și eu. Ți-am văzut poza în ziare, dar nu eram sigur. Uau, ești și mai chipeș în realitate. Îmi face plăcere să te cunosc.

El mi-a întins mâna primul. Fiul unui judecător în funcție la Curtea Supremă, lucra în echipa juridică a unei mari firme renumite doar datorită numelui său. După câteva prezentări suplimentare, mi-am dat seama că mulți dintre participanți erau părinți veniți să-și pregătească succesorii: participau împreună la început, până când copiii lor puteau să le ia locul. Situația mea nu era cu mult diferită de a lor — cu excepția faptului că nu aveam nicio legătură de sânge cu procurorul general.

Aici, ei schimbau informații privilegiate despre proiecte de lege și politici, iar favorurile se tranzacționau în tăcere. Nu era tocmai o adunare virtuoasă, dar nici coruptă dincolo de orice măsură. În esență, erau doar oameni influenți care jucau biliard, beau și discutau — nu mai rău decât un picnic al copiilor.

Reflectând la tulburările mele anterioare, am simțit un sentiment imprevizibil de lipsă de seriozitate. Am dat din cap cu un zâmbet amar. Ridicând privirea, am observat soarele coborând jos la orizont. Am văzut câțiva oaspeți amețiți de băutură, împrăștiați pe ici-colo, iar prin grădinile luminate în roșu, l-am zărit pe procurorul general sărutându-și soția. Două suflete pereche îmbătrânind împreună – nu puteam găsi o definiție mai bună.

Și-au despărțit buzele ca să-și zâmbească unul altuia; i-am privit, uitând de băutura mea. Erau, în mintea mea, cuplul perfect: completându-și reciproc defectele, o mărturie vie că nimeni nu este niciodată cu adevărat singur, o legătură de nezdruncinat până la sfârșitul vieții.

Ce noroc incredibil – să găsești un astfel de partener.

M-am gândit în treacăt. Da, pur și simplu noroc. O probabilitate infimă — mai rară decât să câștigi la Powerball. Nu e nevoie să mă mai gândesc la asta…

Poftim?!

O agitație a străbătut mulțimea. M-am întors și am văzut capete întorcându-se într-o singură direcție. Probabil că venise un alt invitat. Pe tot parcursul serii veneau unul câte unul, așa că nu era nimic neobișnuit — și totuși atmosfera părea încărcată. Înconjurat de toată lumea importantă, această atenție bruscă mi s-a părut ciudată. Cine ar putea atrage atâta atenție?

Chiar în acel moment, o voce s-a auzit din spate.

– Jin, iată-te.

M-am întors la auzul vocii cunoscute și am văzut gazda zâmbind.

– Tocmai voiam să ți-l prezint pe noul oaspete – sper că nu era ceva urgent care te-a determinat să pleci…

El m-a necăjit, iar eu i-am răspuns de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Nu, doar mă duceam să-mi mai iau o friptură.

Un răspuns banal, dar el a izbucnit într-un râs din toată inima.

– Mă tem că va trebui să aștepți. Vino pe aici – repede.

M-a tras de braț și m-a îndemnat să merg mai repede. Nu aveam niciun motiv să refuz prezentarea lui.

Noul venit era deja înconjurat de o mică mulțime. În timp ce majoritatea bărbaților de succes de aici erau înalți, acesta îi depășea cu mult pe ceilalți. Văzând acea siluetă impunătoare, mi s-a încruntat fruntea fără să-mi dau seama. În acea clipă, o ostilitate inexplicabilă mi-a înghețat pieptul.

Un miros slab, animalic, mi-a ajuns la nări: nu dulceața unui desert sau a florilor, ci ceva mult mai îmbătător. Imposibil, mi-am spus — și totuși mintea mea știa deja. Nu putea exista altcineva ca el pe lume.

Totuși, m-am luptat cu acel gând. Poate era Ashley Miller. În anumite privințe, se asemănau; chiar și privit din spate, cineva i-ar fi putut confunda. Ashley s-ar fi integrat perfect la un eveniment ca acesta.

Dar, în timp ce mă gândeam la asta, bărbatul și-a întors capul. Când privirile noastre s-au întâlnit în sfârșit, negarea s-a spulberat. Am scos un suspin înăbușit în timp ce m-am oprit. Nathaniel Miller și-a strâns ochii spre mine. Una câte una, privirile din jur s-au îndreptat spre mine. Dar singura privire pe care am văzut-o era a lui.

– Bună ziua, domnule procuror.

Mi-a zâmbit. Părul său blond platinat strălucea și, deși ochelarii de soare întunecați îi ascundeau ochii, cunoșteam perfect culoarea. Cum aș fi putut să nu știu? Acei ochi violeți minunați.

Nathaniel Miller.

Am rămas înțepenit pe loc, privindu-l doar pe el.

Nu era timp de ezitări. Pentru a gestiona această situație, era nevoie să fiu cât mai cordial posibil — indiferent de sentimentele mele reale.

– Bună ziua, domnule Miller.

Am afișat un zâmbet forțat și i-am strâns mâna pe care o întindea. În clipa în care pielea noastră s-a atins și am încercat să mă retrag, el mi-a strâns mâna cu fermitate. Am încremenit, dar înainte să apuc să reacționez, Nathaniel mi-a dat drumul.

– Mă bucur să vă cunosc în aceste împrejurări.

Vorbind pe un ton mai scăzut decât de obicei, mi-a dat drumul la mână. Degetele lui lungi au zăbovit, urmărind conturul palmei mele într-o mângâiere deliberat sugestivă — ca o arsură de fier înroșit, amintirea atingerii lui mi-a ars pielea. Am ridicat privirea instinctiv, iar privirea lui mi-a străbătut încet trupul: de la palmă în sus spre gât, peste piept, până la talie, de parcă ochii lui de un violet intens mă mângâiau. Mi-am ținut respirația. Inima îmi bătea nebunește, iar trupul mi se înroșise de căldură. Cu siguranță era de vină alcoolul — nu putea exista altă explicație. Absolut deloc.

– Domnule procuror.

Buzele lui groase s-au despărțit într-o șoaptă care mi-a alunecat în ureche.

Ca într-o revelație, am observat-o pe femeia care stătea lângă Nathaniel. Privirile ni s-au întâlnit, iar ea și-a înclinat capul cu un zâmbet abia schițat, de afaceri. Ea îl ținea în mod natural de brațul pe care el nu-și sprijinea bastonul — arătând fără îndoială că era partenera lui în seara aceea.

Silueta ei înaltă, părul roșu-auriu și rochia de seară o identifica fără greș ca fiind un model. Chiar și pe tocuri, era doar puțin mai înaltă decât el și, din toate punctele de vedere, se potrivea perfect cu Nathaniel — chiar și până la acel zâmbet enigmatic.

– A, voi doi vă cunoșteați deja?

Întrebarea excesiv de manierată a gazdei m-a adus cu picioarele pe pământ. Toată lumea din jur se uita la noi. Când m-am uitat din nou la Nathaniel, el stătea calm, cu ochii ațintiți asupra mea. Neschimbat, ca întotdeauna.

Aceeași privire impenetrabilă.

Mi-am revenit din transă. Ce făceam?

– Da, desigur.

I-am răspuns gazdei cu calm.

– Nu poți pretinde că lucrezi în domeniul juridic fără să-l cunoști pe Nathaniel Miller, nu-i așa?

Am zâmbit politicos și m-am întors spre Nathaniel, adăugând la momentul potrivit:

– Totuși, nu mă așteptam ca domnul Miller să cunoască un procuror junior ca mine.

Ochii lui Nathaniel, deja înguști, s-au îngustat și mai mult. Înțelesese clar aluzia mea. Speranța mea era simplă — iar dacă mi-o va îndeplini sau nu era o altă problemă. După toată distanța pe care încercasem să o păstrez, o va spulbera el acum cu un singur comentariu? Mintea mi se învârtea — doar ca să-l aud pe Nathaniel vorbind cu o voce măsurată.

– Ah…

Suspinul lui profund a atras toate privirile. Cu toate astea, și-a fixat privirea exclusiv asupra mea și a continuat:

– Aşa se pare. Ce întâlnire impreviziilă aici.

Implicația ascunsă era palpabilă. Gazda nu era nevoită decât să dea din cap, și prefăcătoria mea s-ar fi prăbușit — așa că am plănuit să mă plec înainte de orice catastrofă. Din păcate, calamitatea de aici nu se limita la gazdă.

– O, haideți acum — chiar e nevoie să faceți amândoi asta? Vă cunoașteți deja destul de bine. Chiar este azi prima voastră întâlnire?

O voce bruscă m-a oprit în timp ce încercam să mă întorc cu spatele. Chiar persoana pe care speram să o evit – proprietarul vilei – a intervenit teatral, aruncând priviri între mine și Nathaniel.

– Veți fi adversari la proces în curând, nu-i aș? La urma urmei, este cazul care a apărut în toate titlurile ziarelor. Cum se numea… da: Smith împotriva lui Davis.

Imediat ce a rostit numele, mi-era greu să-mi păstrez calmul. Mi-am dat repede părul la o parte și am plecat capul.

– Da, eram procurorul în acel caz.

Folosind în mod deliberat timpul trecut, am reușit să zâmbesc politicos.

– Din păcate, nu pot discuta despre caz în cadrul acestei întâlniri. Sunt sigur că toți înțelegeți.

– O, înțeleg.

Dezamăgirea vizibilă a gazdei m-a determinat să mă întreb la ce se aștepta. Era clar că își dorea vreo informație scandaloasă. Mai bine să nu-i satisfac curiozitatea — am făcut un pas înapoi.

– Îmi pare rău că nu am nimic mai mult de spus despre caz.

Am încercat să mă retrag, dar el a insistat.

– Cu siguranță ne poți spune ceva – la urma urmei, ești procurorul principal. Doar puțin, suficient cât să stârnești interesul fără a submina procesul.

Ochii îi străluceau de fascinație. M-am simțit dezgustat: o crimă brutală se transformase pentru el într-o simplă bârfă. Știam că sunt mulți ca el, dar să văd asta cu ochii mei era altceva. Dacă era într-un cadru privat, l-aș fi făcut de rușine și aș fi plecat — dar nu aici,  fără a risca să-l jignesc pe procurorul general care mă invitase. M-am hotărât să gestionez situația cu cea mai mare politețe.

– Îmi pare rău, dar detaliile cazului sunt confidențiale. Și, întrucât domnul Miller se ocupă încă de el, politica internă mă împiedică să vorbesc mai mult.

Am zâmbit conciliator. Din fericire, alții au început să intervină.

– Pare rezonabil — mai bine să nu discutăm despre asta aici.

– Nu e nevoie să stricăm o întâlnire plăcută cu discuția asta. Să revenim la subiecte mai interesante.

– Despre ce vorbeam adineauri?

– Cred că discutam despre noul complex de golf din Canada…

Conversația a trecut cu ușurință la alt subiect, iar eu am răsuflat ușurat, ridicând paharul să beau din el. Apoi am observat că partenera lui Nathaniel își acoperea gura ca să-i șoptească ceva. Nathaniel s-a aplecat să asculte și a izbucnit brusc în râs – în tăcere, dar din toată inima. Priveliștea m-a neliniștit. Arătau ca orice cuplu banal care împărtășea o glumă privată – cu greu putea fi considerat portretul unui Alfa periculos.

Nu — erau complet în contradicție. Această nepotrivire mi-a dat fiori. Ce se întâmpla aici?

– A, Abilene, arăți deosebit de strălucitoare în seara asta. E o onoare să te văd aici.

Un bărbat se apropiase de ea. Ea îi răspunse la salut cu același zâmbet exersat pe care mi-l arătase și mie. Scurta lor strângere de mână se încheie când mâna ei s-a întors pe brațul lui Nathaniel — o revendicare incontestabilă a posesiei. El nu reacționă; pur și simplu îi privea cu un detașament amuzat. Profitând, m-am îndepărtat liniştit și m-am alăturat unui alt grup de oaspeți, departe de Nathaniel Miller. Am dat din cap politicos și am mormăit în semn de aprobare, petrecând timpul cât de bine am putut — deși discuțiile lor despre investiții și alte asemenea lucruri nu însemnau nimic pentru mine. Să îndur și să zâmbesc; asta era tot ce puteam face.

Plictiseala se prelungea.

Pe măsură ce seara se adâncea, petrecerea a început cu adevărat. Oaspeții și-au schimbat ținutele protocolare cu ceva mai lejer, dansând și bând cu mult mai multă libertate decât înainte.

Desigur, eu am rămas singurul care nu se distra.

Nefiind obișnuit cu astfel de adunări — și, sincer, fiind complet nepriceput la socializare — m-am simțit mai străin ca niciodată.

Tot ce pot face în momente ca acesta este să beau. Stau aici, dând pe gât un pahar de șampanie de pe fiecare tavă de fiecare dată când trece chelnerul, când, deodată, cineva ia cuvântul.

– O, Doamne, e una dintre melodiile tale preferate.

La auzul cuvintelor ei, soțul care stătea lângă ea și-a înfășurat în mod natural un braț în jurul taliei soției. Se leagănă încet pe ritmul muzicii, dansând blues-ul. Privesc cuplurile care se împerechează pe ringul de dans în timp ce beau din băutura mea. Muzica pare să vină de departe — poate că e alcoolul care vorbește. Chiar și așa, îi înapoiez paharul gol chelnerului și iau unul plin. Probabil era șampanie scumpă, dar, ciudat, nu are niciun gust. Ce ciudat, mă gândesc cu ochii încețoșați.

Înclin din nou paharul — și îl găsesc surprinzător de ușor. Privind înăuntru, văd că e deja gol. Scot un sunet scurt, de ușoară enervare.

Deodată, cineva îmi oferă un pahar de șampanie. Clipesc de câteva ori, ridic capul și zăresc un chip cunoscut în fața mea. Cine era oare? Îmi încrunt sprâncenele, încerc să-mi amintesc de el, apoi renunț și accept paharul.

– Mulțumesc.

– Cu plăcere.

El zâmbește, ciocnește ușor paharul de al meu. Cu un sunet ușor, ridică paharul ca și cum ar vrea să toasteze, iar eu beau în tăcere.

– Nu ai de gând să dansezi?

Așteaptă până înghit, apoi mă întreabă. Îmi dreg gâtul și răspund.

– Mi-e de ajuns să privesc.

Tonul meu e sec, lipsit de înflăcărare, dar el pare mulțumit. Se apropie, aplecându-se intenționat spre mine.

– Trebuie să fie plictisitor să vii aici singur. Doar să privești așa.

Nu-mi plâng de milă – și el nu mi se pare genul sentimental. Există un singur motiv pentru această abordare. În timp ce beau din nou, jazzul se aude din direcția formației. Privind cuplurile care se leagănă ca algele sub apă, simt un val amețitor de euforie.

Îl privesc cu privirea pierdută, în timp ce se apropie tot mai mult. Apropierea e cam nenaturală, dar nu-l împing. Judecata mea încețoșată ratează momentul în care ar fi trebuit să acționez; încurajat, își strecoară o mână liberă în jurul taliei mele. Aplecându-se spre mine, îmi șoptește la ureche.

– Nu e mai bine în doi decât singur?

Îl privesc, ridicând doar ochii, iar el îmi adresează un zâmbet complice. Mâna lui de pe talia mea se mișcă sugestiv. Nu pot nega intenția lui: o seducție evidentă. Într-un loc ca acesta — o mișcare atât de evidentă. O ușoară alarmă îmi sună în cap. Doar câțiva știu că sunt homosexual; majoritatea Beta consideră atracția sexuală între persoane de același sex ciudată sau exotică. Mama mea vitregă o numea o perversiune, ba chiar o detesta. Așa că am tăinuit asta.

Dar asta nu este societatea banală. Este lumea lor, secretele lor. Totul aici rămâne îngropat. Probabil de aceea poate fi atât de îndrăzneț. Este o regulă nescrisă.

Totuși, nu am chef. În timp ce inspir ușor ca să-l refuz, ridic capul — și încremenesc.

Dincolo de dansatorii care se mișcă încet, apare brusc chipul unui bărbat. Chiar și de la distanță, știu că se uită la mine. Clipesc de două ori, dar nimic nu se schimbă. Ochii lui de un violet intens rămân fixați pe chipul meu, nemișcați.

O dulceață grețoasă îmi ajunge brusc la nas. E o halucinație – niciun Beta nu ar putea simți feromonii de la o asemenea distanță.

Totuși, mi se usucă gâtul. Înclin paharul și înghit șampania, dar privirea îmi rămâne fixată pe chipul bărbatului. În mijlocul dansatorilor din sală, Nathaniel Miller și cu mine pur și simplu ne privim unul pe celălalt. Niciunul dintre noi nu-și îndreaptă privirea în altă parte. Stăm nemișcați, de parcă timpul s-ar fi oprit în jurul nostru.

Apoi simt o suflare la ureche. Abia atunci îmi amintesc de bărbatul de lângă mine. Penisul lui înfierbântat se presează de talia mea. Intenția lui e clară. Îmi întorc ușor capul — și , brusc, el e chiar în fața mea. Își înclină capul, de parcă ar ști totul. Chiar și beat, simt asta intens — ochii violeți ai lui Nathaniel Miller reflectând totul fără filtru.

Respirația nerăbdătoare a străinului îmi mângâie buzele. Poate că, până la urmă, nu eram beat — știam exact ce urma să fac.

– Hmm…

El scoate un geamăt de plăcere. Închid ochii, îmi fixez în minte chipul pe care l-am memorat, și îi ling încet buzele. E o provocare deliberată — nu doar pentru el, ci și pentru bărbatul cu ochi violeți care privește de la distanță.

Îmi strâng buza inferioară între dinți, cu pleoapele închise. El își deschide gura larg, apăsându-și buzele de ale mele. Limba lui groasă îmi pătrunde în gură. Mă aplec spre el, răspunzându-i la sărut. Penisul lui, care se presează insistent de mine, devine incontestabil de erect. El gâfâie, trăgându-mi cămașa la o parte pentru a-mi mângâia pielea goală de dedesubt. Părea că, încă puțin și s-ar fi eliberat doar din cauza sărutului. Nu e greu de imaginat.

Dar chiar când mâna lui se îndreaptă spre pantalonii mei, îl apuc de umăr, îl împing și fac un pas înapoi. El clipește uimit la mine.

– Poftim?!

Obrajii i se înroșesc, gâfâind ca un câine în călduri. Eu îmi ridic pleoapele pe jumătate, șoptindu-i:

– Să continuăm în altă parte?

Pare pentru o clipă nedumerit, dar nu ezită prea mult. De parcă și-ar fi dat seama brusc unde ne aflăm, își revine după o scurtă tăcere. Privirea lui devine clară, deși strălucirea dorinței rămâne.

– Jos e o pivniță de vinuri. Nimeni nu coboară vreodată acolo, așa că e perfect.

Vocea i s-a înăbușit, de parcă mi-ar fi mărturisit un secret, dar respirația care se amesteca în ea era plină de emoție. M-a privit fix în ochi și mi-a șoptit cu pasiune.

– S-ar putea să fie puțin răcoare, dar asta nu va determina decât să îmbunătățească lucrurile. Ne vom încălzi repede.

I-am răspuns doar cu un zâmbet. Mâna lui încă îmi mângâia pielea de la talie. Apoi, parcă din întâmplare, și-a lăsat palma să alunece în jos și mi-a mângâiat șoldul peste pantaloni. Amândoi știam exact ce însemna acel gest. Și-a terminat șampania și, întinzându-mi paharul gol, a adăugat:

– O să mă duc să te aștept.

Cu aceste cuvinte, a făcut un semn cu o mână. A ridicat aceeași mână cu care tocmai îmi mângâiase șoldul, apoi a făcut câțiva pași înapoi și s-a întors cu spatele, îndepărtându-se. I-am urmărit silueta care se îndepărta pentru o clipă, mi-am pus paharul gol pe tava unui chelner care trecea pe lângă mine, apoi, după o pauză, mi-am terminat șampania și lam apucat în direcția lui — fără să mă întorc nici măcar o dată, deși simțeam acei ochi violeți arzându-mi pielea.

Mi s-a părut că aud zumzetul slab al insectelor. Sau poate erau oameni care vorbeau. Nu-mi păsa. Întins pe un șezlong, m-am uitat la cer.

De ce stau întins aici?

Nu mi-a venit nimic în minte — nu mi-a venit niciun motiv. Nu am avut niciodată intenția să fac ceva cu bărbatul acela; am depășit vârsta la care să mă împiedic beat într-o pivniță de beton cu cineva al cărui chip nici măcar nu mi-l puteam aminti. Poate era o mișcare de moment, alimentată de alcool. Dar, privind în urmă, era o alegere bună.

– Ah!

Un suspin de mulțumire mi-a scăpat. Trupul meu, încă cald de la o beție cât se poate de ușoară, era răcorit de briza nopții. Sexul nu era necesar pentru a mă simți satisfăcut. Mă întrebam dacă el încă mă aștepta cu nerăbdare în pivnița de vinuri. Dar el nu mă mai preocupa. Nu ar fi rău să mă odihnesc aici; de fapt, mă simțeam bine. Puteam să-mi fac griji pentru ziua de mâine odată ce îmi reveneam. Deocamdată… mă simțeam bine.

Probabil că am adormit, pentru că o vagă senzație de responsabilitate m-a trezit brusc. După câteva clipe de confuzie, mi-am dat seama că sunetul era de pași pe iarbă. Enervat, am deschis ochii încet. Poate că el rătăcise pe aici căutându-mă. Sau poate că proprietarul venise să-și verifice oaspeții, sau un servitor care avea ceva de făcut…

Dar niciuna dintre aceste ipoteze nu s-a dovedit adevărată. Neregularitatea tulburătoare a sunetului de iarbă călcată a lăsat loc unui bătut ritmic pe scândurile terasei. Fiecare pas se auzea într-un ritm perfect, anunțând că presupunerile mele erau greșite — și dezvăluind identitatea celui care mergea. Nu erau pași banali, ci vârful inconfundabil al unui baston care lovea lemnul în bătăi măsurate.

O siluetă gigantică se sprijinea de baston, făcând pași lenți spre mine. Am privit, uluit, cum se apropia în linie dreaptă, fără să se abată.

S-a oprit la doi sau trei pași distanță. Îmbrăcat în pantaloni de marcă chinezească și un tricou polo cu nişte nasturi descheiați, s-a sprijinit de baston și m-a privit. Am privit în tăcere cum i s-au despărțit buzele senzual de pline. Nu-mi dădeam seama dacă lipsa mea de surprindere provenea din simțurile amorțite sau din altceva.

– A, domnule procuror.

Poate pentru că deja anticipasem asta.

Ameţită de băutură, mintea mea încețoșată a înregistrat cuvintele lui aproape cu indiferență.

Lumea din jurul nostru era apăsător de tăcută. În afară de o rafală ocazională care zguduia copacii, nu se auzea niciun sunet. Mi s-a părut, în mod ciudat, că era firesc ca acest bărbat și cu mine să fim singuri aici. Zăceam în continuare cu membrele complet relaxate, vag conștient, gândindu-mă la cât de lipsit de apărare mă aruncasem în fața lui — dar fără să mișc niciun deget.

Poate că, în clipa în care i-am întâlnit privirea în hol, știam că asta urma să se întâmple. Probabil de aceea nu simțeam nicio confuzie, niciun șoc.

Poate era pur și simplu din cauza băuturii.

Am clipit încet, întins pe scaun. Când am ridicat privirea, mi s-a părut incredibil de înalt — la naiba. Mi-a scăpat un râs la senzația ridicolă de a fi un copil ghemuit la picioarele unui uriaș. Nathaniel Miller, care mă privise în tăcere până atunci, și-a înclinat capul și a vorbit pentru prima dată.

– Nu mă așteptam să te găsesc într-un loc ca ăsta.

M-am gândit: “Ce mincinos.”

Nathaniel încremeni. M-am limitat să privesc cum zâmbetul abia schițat îi dispărea de pe buze. După o scurtă tăcere, a vorbit din nou, afișând acel blestemat zâmbet.

– Nu credeam că-ți vei dezvălui gândurile atât de ușor.

Abia atunci mi-am dat seama de ce îmi auzisem vocea interioară ţipând. Rușinea ar fi trebuit să mă determine să roșesc, dar nicio emoție nu a ieșit la suprafață. În schimb, colțul gurii mi s-a ridicat într-un râs disprețuitor. O, băusem prea multă șampanie. Gândul acela mi s-a părut mai degrabă o claritate decât un regret, și m-am încruntat, clipind. Nu mai era nimeni altcineva — oricât de atent m-aș fi uitat.

– Unde e partenera ta?

Femeia care se agățase de el mai devreme nu se vedea nicăieri. Când l-am întrebat pe bărbatul care stătea singur lângă mine, Nathaniel mi-a răspuns firesc:

– Nu e o copilă — se distrează undeva.

Nu greșea: chiar dacă cineva vine cu un partener, adesea se despart, dacă apare cineva mai interesant.

Atunci, care era relația dintre ei?

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Nathaniel a vorbit din nou.

– La astfel de adunări, e convenabil să ai un partener.

Tonul lui sugera că era vorba doar de o relație de interes. A adăugat, cu un accent deosebit:

– Așa eviți avansurile nedorite.

O aluzie clară îndreptată spre mine. Am răspuns fără ezitare.

– Deci vrei să spui că e doar o prolemă de afaceri? O înțelegere platonică?

Suna absurd, dar el a răspuns cu naturalețe:

– Nici măcar adolescenții nu cred că a face sex înseamnă să te căsătorești cu cealaltă persoană.

Tonul lui trăda o urmă de milă, dar avea dreptate. Cine eram eu să-mi pese de aranjamentul lui?

Tăcerea s-a așternut din nou. După o pauză incomodă, Nathaniel a vorbit încă o dată.

– Ce s-a întâmplat cu celălalt bărbat?

– Nu pot să-ți spun. Nu știu. Poate ar trebui să cauți în altă parte — el nu e aici.

M-am uitat în jur în mod deliberat și am adăugat:

– Doar dacă n-ai venit să mă cerți că ți-am furat tiparul.

Am zâmbit, mai blând decât intenționasem. În mod imprevizibil, ochii lui alungiți s-au strâns ușor.

Hm…?

Surprins, l-am privit cum s-a aplecat brusc asupra mea. S-a sprijinit cu o mână de baston, iar cealaltă a întins-o spre mine. Mi-am ținut respirația în timp ce mâna lui se îndrepta spre obrazul meu, amintindu-mi pentru o clipă cum căldura lui ar putea să-mi aprindă pielea răcită.

Trupul meu a reacționat înaintea minții. Cu o rapiditate incredibilă, m-am ridicat brusc de pe scaun. Am trecut pe lângă mâna lui și m-am îndepărtat cu nişte pași. Nathaniel Miller nu a spus nimic în timp ce mă privea. O briză răcoroasă mi-a mângâiat fața. Încet, s-a îndreptat. Privirea lui a rămas fixată pe a mea în timp ce stătea drept, iar eu mi-am ținut respirația.

– Hmm…

Cu accentul său caracteristic, lent și măsurat, Nathaniel Miller a suspinat. Și-a dat la o parte părul îngrijit cu mâna care aproape îmi atinsese obrazul și a continuat să vorbească.

– Credeam că suntem pe aceeași lungime de undă…

Cuvintele lui erau ciudate, iar eu am încruntat sprâncenele.

– Pe aceeași lungime de undă? Tu și cu mine?

O clipă mai târziu, am replicat enervat.

– De ce naiba aș fi… interesat de tine?

Spunând asta, am lăsat privirea să cutreiere fără reținere pe trupul lui, înainte de a mi-o fixa din nou pe chipul lui, apoi am expirat un suflu ironic, de parcă aș fi râs de însăși ideea că el ar putea merita vreo atenție.

Bine atunci, Nathaniel Miller.

Era la doar doi pași distanță. Dacă ar fi întins mâna, m-ar fi putut sufoca cu ușurință — și de data asta, nimeni nu ar fi venit în ajutorul meu.

Chiar știind asta, nu mi-am regretat provocarea și nici nu m-am gândit să mă opresc. De fapt, simțeam o nevoie aproape violentă de a-l dezechilibrez, de a-i strica acel calm indiferent, asemănător unei măști. Vanitatea nesăbuită de a vrea să-i provoc măcar o mică rană acelui ticălos fără rușine care abandonase procesul și apoi încercase să facă sex cu mine — nu era altceva decât bravadă de bețiv.

– Hmm…

Un scurt suspin îi scăpă lui Nathaniel. Își înclină capul și vorbi cu o voce fals-îngăduitoare, cu o notă de amuzament inconfundabilă în tonul său.

– Credeam că micul nostru război s-a terminat. Judecând după atitudinea ta, m-am înșelat.

Am deschis gura să-i reamintesc că au mai rămas negocierile — dar atunci un gând brusc mi-a trecut prin minte.

De ce nu m-am gândit la asta mai devreme?

Era perfect logic: mama victimei mă implorase atât de disperat să deschid un proces, dar renunțase la idee la simpla menționare a numelui Miller. Acum că mă gândeam la asta, nu se lega. Era posibilă o singură concluzie.

L-am privit cu o privire dură.

– Cum te simți când îți ameninți victimele pentru a obține rezultatul dorit?

Provocarea mea i-a trecut prin ochi — surprindere, doar pentru o clipă — înainte ca şi calmul său firesc să revină. A întors întrebarea împotriva mea.

– Despre ce vorbești, aşa din senin?

S-a prefăcut că nu știe despre ce vorbesc, dar am continuat fără să dau înapoi.

– Să renunți la un caz doar pentru că ai auzit numele Miller — asta e absurd de naiv.

Adevărul era că și eu eram la fel. Mi-am dat seama de asta abia după ce cazul meu s-a prăbușit peste noapte, lăsându-mă gol pe dinăuntru și uluit. Dacă el nu ar fi apărut chiar atunci, m-aș fi gândit vreodată la asta?

Mi-am mușcat buza de enervare, iar el a vorbit din nou.

– Mă acuzi că i-am intimidat pe soții Smith? De ce?

După o scurtă pauză, a adăugat încet:

– Ți-era teamă să nu pierzi în fața mea?

Și-a dus mâna goală la gură, de parcă ar fi încercat să-și stăpânească râsul. M-am înfuriat – mă așteptam la furie, îl provocasem, dar el găsea situația amuzantă. Mi s-au răcit vârfurile degetelor; mi-am strâns și desfăcut pumnii, am ridicat capul și m-am uitat cu furie la trăsăturile lui rafinate și nepăsătoare. Nathaniel și-a coborât mâna și și-a cerut scuze.

– Scuză-mă — n-am auzit niciodată o glumă atât de delicios de absurdă.

Fața lui era luminată de un zâmbet ironic. I-am răspuns dur.

– Dacă nu era asta, de ce ai renunțat la proces? Aveam un martor clar, dovezi, un motiv — totul. Nu aveai nicio șansă să câștigi. Așa că ai convins-o pe doamna Smith să renunțe, nu-i așa?

Restul era propria mea deducție. Dar atitudinea lui nu lăsa loc de îndoială. Oare va nega din nou? Am așteptat cu răbdare tensionat. El a vorbit calm.

– Îți făceam o favoare – ca să nu fii umilit.

Cuvintele lui lente m-au făcut să mă îndoiesc de auzul meu. Apoi, într-o clipă, a făcut un pas înainte. Sprijinindu-se pe baston, a acoperit distanța dintr-un singur pas, apropiindu-se atât de mult, încât respirația lui mi-a mângâiat obrazul. Un val brusc de dulceață a umplut aerul. Înainte să-mi dau seama, mi s-a învârtit capul și am auzit o șoaptă la ureche.

– Dacă îți doreai atât de mult procesul acela, ar fi trebuit să vii în patul meu.

Trupul mi s-a înțepenit în timp ce el mormăia:

– Dacă ai fi renunțat la rolul ăla dramatic de procuror și ți-ai fi desfăcut picioarele pentru mine, aș fi pierdut orice proces pentru tine într-o clipă.

Ceva în mine s-a rupt. Cu un zgomot ca de tunet, pumnul meu l-a lovit pe Nathaniel Miller în bărbie. Lovitura răsunătoare a spulberat tăcerea nopții, aducând o senzație imprevizibilă de eliberare. Deși abia s-a clintit — doar capul i s-a întors ușor — mi s-a părut ca un răget peste o câmpie vastă.

Reacția lui a venit încet. Mai întâi ochii s-au îndreptat spre mine, apoi și-a înclinat capul pe spate, de parcă nu-i venea să creadă. Și-a dus o mână la maxilar, mângâindu-l cu neîncredere, în timp ce eu șuieram printre dinții strânși.

– Nenorocitule — du-te și trage-ți-o în orice gaură găsești!

Am scuipat, întorcând capul cu dispreț, apoi i-am dat lovitura finală:

– Ești un ratat!

Acestea erau cuvintele pe care tânjeam să le spun. A le rosti cu voce tare mi-a dat un sentiment de eliberare. Nu-mi păsa ce urma — eram beat, la urma urmei, complet și total.

– Hm…

Un suspin de neîncredere îi scăpă lui Nathaniel. O urmă roșie îi apăru pe pielea lui impecabilă — până dimineață, probabil va apărea o vânătaie. La gândul ăsta, am simţit o satisfacție sinistră. Zâmbetul lui strâmb și neliniștitor dispăru, înlocuit de brazde adânci între sprâncene. Pentru prima oară, mi-am dat seama că era om.

Până acum.

– Ah!

Nici măcar n-am avut timp să țip. Înainte să pot reacționa, mâna lui Nathaniel s-a întins brusc și m-a strâns de gât. M-a ridicat fără efort de la pământ. Mi s-a tăiat respirația, iar picioarele îmi atârnau neputincioase în aer.

– Chrissy Jin!

Cu o voce mai gravă și mai goală decât am auzit vreodată, Nathaniel Miller mi-a șoptit numele. Mâna lui îmi strângea traheea cu atâta forță, încât mă chinuiam să respir, dar vocea lui rămânea straniu de calmă.

– Calmează-te!

– Ah!

Pentru o fracțiune de secundă, un val de aer rece mi-a inundat plămânii. Ochii mei larg deschiși s-au umplut de cerul nopții. Abia atunci mi-am dat seama că eram suspendat în aer – Nathaniel Miller își slăbise strânsoarea și mă aruncase, pur și simplu – dar asta era tot ce am apucat să înțeleg.

Trupul meu s-a prăbușit direct în piscină.

Am reușit să ies la suprafață cu o tuse dură. Nu am observat mai devreme, când ceilalți înotau, dar apa din piscină era uimitor de adâncă — nu puteam atinge fundul. Adunându-mi toate forțele, am înghițit aer prețios.

Asta, ticălosule…

Înjurătura mi-a scăpat. Indiferent care era intenția lui Nathaniel Miller, alcoolul dispăruse. Instinctul a preluat controlul. Am înotat spre marginea cea mai apropiată, m-am agățat de ea și am tras aer tremurând. Era nevoie să ies afară. Mi-am ridicat trupul în sus — dar n-am reușit. În timp ce am scos un suspin dezamăgit și mi-am înclinat capul pe spate, primul lucru pe care l-am zărit era un mocasin care pășea pe puntea de lângă piscină. Pantoful strălucea sub lumina lunii de parcă n-ar fi cunoscut niciodată murdăria. Nu departe de vârful său lustruit, vârful unui baston argintiu bătea ușor pe punte. Am urmat lungul său mâner până la capul fiarei sculptat în vârf — cu gura căscată într-un rânjet. Apoi, am observat mâna lungă și delicată care îl ținea.

Privirea mi-a urcat mai departe — știind foarte bine ce mă aștepta.

Când privirile noastre s-au întâlnit, am încremenit în sfârșit. Ochii lui violeți, care mă priveau nemișcați, străluceau acum cu o lumină ciudată. În cele din urmă, a vorbit.

– Ei bine, domnule procuror…

Buzele groase ale lui Nathaniel Miller s-au curbat ușor în sus.

– Pari epuizat.

Dacă aș fi avut măcar un pic de aer de rezervă, i-aș fi răspuns pe un ton dur: “A cui crezi că e vina?”. Dar, din păcate, nu aveam nici măcar puterea necesară pentru o replică usturătoare.

Respirația îmi era sacadată, iar puterile îmi părăseau trupul. În timp ce mă agățam de margine, un obiect rece și necunoscut mi-a atins degetele — era bastonul lui Nathaniel Miller. Apoi s-a întâmplat ceva de necrezut.

Tija netedă a bastonului mi-a alunecat sub mâna cu care mă țineam și mi-a ridicat degetele unul câte unul,  aproape fără grabă, de parcă s-ar fi jucat cu mine.

Mâna mi-a alunecat cu un țipăt. M-am zbătut să apuc din nou marginea — dar el nu terminase. Mi-a ridicat un deget de la cealaltă mână. S-a oprit, studiindu-mă.

– Domnule procuror.

Vocea lui, blândă ca un cântec, m-a strigat. Bărbatul care, cu siguranță, se bucura să mă vadă scufundându-mă, s-a scufundat și mai adânc în apă.

– Să te ajut?

Nebunul ăsta!

Furia m-a cuprins cu o forță surprinzătoare. Strângând din dinți, am întins mâna și am apucat bastonul care îmi ridicase degetele.

“…”

Poate luat prin surprindere, Nathaniel se clătină, pierzându-și echilibrul. Piciorul lui bolnav a cedat, iar el îngenunche pe cel sănătos, sprijinindu-se cu mâinile goale de punte. Se aplecă în față, cu uimire în ochi în timp ce se uita la mine — probabil că era o experiență nouă pentru el. Expresia lui părea amețită în timp ce eu râdeam cu satisfacție răutăcioasă.

– Încearcă să iei și asta acum.

M-am simțit triumfător la vederea feței uimite a lui Nathaniel Miller. O umbră de regret amestecată cu euforie — până când, în acea clipă —

colțul buzei lui Nathaniel Miller s-a curbat larg.

Am încremenit la vederea zâmbetului său care se întindea încet. Un fior mi-a parcurs șira spinării. Zâmbetul său abia schițat mi-a amintit de una dintre poreclele crude pe care mass-media i le-a pus.

“Șarpele Alb”.

În acel moment, mi-am imaginat un șarpe uriaș ridicându-se în spatele lui Nathaniel Miller.

– Ei bine, ce greșeală.

A rostit o exclamație plină de regret. Vederea mi s-a umplut de mâna lui mare care se deschidea, iar bastonul — eliberat din strânsoarea lui — plutea în afară, capul argintiu al fiarei sculptat strălucind impunător în lumina lunii.

Poftim?!

Înainte să apuc să reacționez, am alunecat sub apă, ținând încă strâns bastonul lui.

– La naiba, ți-ai pierdut mințile? Ce faci?!

Se auzi strigătul aspru al unui bărbat. M-am ascuns în spatele unui zid, îngrozit, urmărindu-i. Bărbatul furios îi vorbi colegului său, dar asta părea să-l înfurie și mai tare.

În clipa următoare, bărbatul ținea în mână o armă – una dintre puștile agățate pe perete. Prea sus ca să o pot atinge, era propria lui pușcă.

A ridicat-o la capul celuilalt bărbat. Fără să-i lase niciun moment să se apere, a apăsat pe trăgaci. Explozia asurzitoare m-a determinat să-mi acopăr urechile și să țip. Câteva clipe mai târziu, când am îndrăznit să-mi iau mâinile de pe urechi, tăcerea domnea. Liniștea aceea părea ca moartea. Nu, era…

“Moartea.”

Asta era.

Mi-am ridicat încet pleoapele. Pentru o clipă, am clipit, confuz. Din afara ferestrei se auzea mormăitul îndepărtat al unor voci liniștite. Camera, mobilată modest, nu avea nici sculpturi, nici tablouri — doar patul pe care zăceam, o măsuță de ceai și o comodă. Probabil că servea drept cameră de oaspeți. Lumina caldă a soarelui pătrundea prin fereastra mare, amorțindu-mi simțurile pe măsură ce somnolența revenea. Tocmai când mă lua somnul…

– Ah!

M-am ridicat brusc în șezut, gâfâind.

– Ah… capul meu…

Nu-mi ieșeau cuvintele. Am gemut, strângându-mi mâinile pe cap pentru a face față mahmurelii brutale. Cât băusem oare? Niciodată nu am avut o asemenea durere. Parcă cineva îmi ciocănea creierul de sus.

– Ah, ah!

Gemând, mi-am strâns capul cu mâinile. Cu vederea încețoșată, am reușit să clipesc, apoi am încremenit. Nu purtam nimic. Eram gol pe pat — fără lenjerie intimă. Am devenit palid când mi-am dat seama de asta.

Apoi, o căldură mi-a mângâiat obrazul. Prea uimit ca să reacționez imediat, mi-am îndreptat privirea în lateral — și am încremenit complet. Cineva stătea acolo.

Nathaniel Miller, oferindu-mi o cană aburindă, stătea complet îmbrăcat într-un costum impecabil din trei piese — contrastând puternic cu starea mea de nuditate, fără lenjerie intimă.

Ce-i asta?

Acesta era primul meu gând. Oare mai eram cumva adormit? Am încercat să mă conving de asta, măcar pentru o clipă, dar, din păcate, nu era cazul.

– Ce…ce s-a întâmplat?

Am încercat să vorbesc, dar m-am bâlbâit și nu am reușit. Apucându-mă de gât în panică, mi-am dat seama abia atunci în ce stare mă aflam, așezat pe pat, gol.

Doream să mă acopăr, dar am refuzat să-i arăt ruşinea și agitația mea. Am tras în sus cearșaful subțire care îmi acoperea coapsele și l-am înfășurat în jurul taliei cât de firesc am putut. Mi-aș fi dorit să-l trag până la gât, dar a arăta o astfel de timiditate vizibilă m-ar fi trădat, așa că m-am forțat să mă abțin — deși roșeața care îmi urca pe gât era de necontrolat.

Nathaniel Miller m-a privit cu acel zâmbet rece și ironic și a vorbit.

– Bea asta. O să te ajute.

Am luat cana fără să spun nimic și am băut din ea. Ceaiul cald mi-a liniștit gâtul, alinându-mi disconfortul – deși nimic altceva nu se schimbase.

– Ce s-a întâmplat?

Vocea mi-a redevenit în sfârșit calmă. Am strâns cana caldă la piept, într-o postură defensivă. Privirea lui s-a mutat de pe brațul meu pentru a se întâlni cu a mea.

– Nu-ți amintești?

I-am răspuns direct la întrebare.

– M-ai adus aici după ce am leșinat?

Nu-mi aminteam nimic după ce mă scufundasem sub apă. Îi zărisem bastonul în mână – deși nu era cel pe care îl apucasem în piscină – apoi mi-am îndreptat privirea spre chipul lui.

– M-ai dezbrăcat… complet?

Am pus accentul pe “complet”, iar el și-a strâns ochii alungiți în timp ce răspundea.

– Nu ratez nicio ocazie.

Tupeul lui m-a lăsat mut. M-am hotărât să nu-mi cer scuze pentru că l-am provocat aseară, când eram beat — sau pentru că l-am lovit. La urma urmei, nu susținusem eu că nu ratez niciodată o ocazie?

Dacă rușinea mea și nebunia de aseară erau un schimb, era unul echitabil. Orice resentiment față de dezavantajul meu mi se părea nejustificat: eu însumi începusem această prostie. Deși în sinea mea mă uram de mine însumi, am refuzat să mă las pradă autocompătimirii în fața lui. În schimb, am subliniat un alt fapt.

– Ai venit cu o parteneră. Dacă te-ai fi dus la piscină cu ea, așa cum era planificat, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Poate că privise de pe margine. M-am forțat să ignor gândul că m-a întins gol pe un pat pentru amuzamentul lui. Tonul mi s-a ascuțit în ciuda mea.

Dar Nathaniel Miller a răspuns pur și simplu calm.

– Aveam lucruri mai distractive de care să mă ocup.

Mi-am strâmbat fața, nu-mi venea să cred. Orice era acea “distracție”, nu era nevoie să mi-o spună. Nu putea fi decât spectacolul meu de bețiv din piscină — sau silueta mea goală, adormită — sau amândouă.

– Era furios că cineva a golit câteva sticle din vinul prețios al proprietarului.

Mi-a dat vestea pe tonul lui firesc, leneș, dar am simțit amuzament în cuvintele lui. L-am privit cu o privire dură, de parcă aș fi cerut o explicație. Și-a ridicat mâna goală – apoi, cu o grație fără cusur, mi-a smuls cana din mână. Am pierdut singura barieră dintre noi, dându-mi seama prea târziu. A chicotit în tăcere, de parcă mi-ar fi citit gândurile cu încercarea mea dramatică de modestie, apoi a făcut din nou ceva imprevizibil.

L-am privit cum a așezat cana pe măsuța de lângă noi, apoi mâna lui s-a îndreptat spre mine. Degetul lui mare, ferm, mi-a apăsat buza inferioară, închizând-o ușor peste vârful degetului său. A urmărit încet pielea delicată de dedesubt, iar o amintire mi-a venit în minte – sărutul meu cu un alt bărbat din noaptea precedentă. Și-a trecut unghia pe buza mea interioară. Am tresărit instinctiv, dar nu am simțit nicio durere. M-a privit calm, apoi un zâmbet lent i-a curbat buzele.

– Data viitoare, Chrissy Jin…

Mi-a șoptit numele cu voce joasă, provocându-mi un fior pe șira spinării. Și-a coborât privirea și și-a trecut ușor unghia degetului mare peste dinți.

– Aș prefera să nu te tăvălești în canal cu bărbați fără valoare doar ca să mă provoci.

Parcă eram prins bălăcindu-mă în noroi cu un porc de fermă. Își permitea să presupună atâtea — ce absurditate. În loc să mă înfurii, am scos limba. Încet, am lins vârful degetului care încă îmi atingea buzele. Sprâncenele i s-au încruntat – nu din dezgust, ci din alt motiv – în timp ce mă privea, cu ochii fixați pe urma umedă lăsată de limba mea. A continuat să mă observe în timp ce mi-am închis gura în jurul degetului lui mare, despărțindu-mi ușor buzele ca să-l distrez. Apoi mi-am strâns ochii într-un zâmbet și am mormăit:

– Cu cine umblu nu te priveşte.

Nathaniel Miller n-a spus nimic, continuând să mă privească având degetul la buzele mele. Simțeam cum inima îmi bătea cu putere în piept. Ce urma să facă? Nu puteam ghici. Nervii îmi trosneau de nerăbdare – când, în sfârșit, a râs în hohote.

La auzul acelui sunet imprevizibil, am tresărit. Și-a retras degetul mare și, după un moment de confuzie din partea mea, a spus:

– Haide, încearcă. Să vedem ce se întâmplă.

Tonul lui era calm, de parcă glumea – dar am simțit că era extrem de serios. Nu mi-a dat ocazia să răspund, întorcându-se brusc cu spatele.

– Ei bine, domnule procuror, ne vedem peste o săptămână.

Stabilise data de unul singur. Făcând un pas înapoi, s-a întors pe călcâie. Pentru o clipă, privirea lui părea să se oprească asupra a ceva dincolo de ușă. Apoi, cu bătăile cunoscute și clare ale bastonului său — fiecare lovitură punctată de un ritm precis — a plecat.

Curând, ușa s-a deschis și s-a închis, iar în sfârșit am rămas singur.

– Ah!

Un suspin mi-a scăpat înainte să-l pot opri. Abia atunci mi-am apăsat o mână pe frunte, am închis ochii strâns și am dat din cap. Ca de obicei, cu întârziere, ceafa și toată fața îmi ardeau. Ce am făcut? Mi s-a întors stomacul pe dos la gândul că am stat gol pe pat ca un gigolo, excitându-l în mod deliberat pe un bărbat.

Eram încă beat?

Nu-mi venea în minte nicio altă explicație. Copleșit de dezgust față de mine însumi, am inspirat adânc și am expirat. Ceasul de pe perete arăta că trecuse de amiază. Realizând că era nevoie să mă pregătesc să plec, mi-am dat picioarele jos din pat — doar ca să fiu oprit de ceva ciudat care mi-a atras atenția.

Poftim?!

Am încremenit și am înclinat capul. Cearșaful cu care mă învelisem abia îmi acoperea șoldurile și o parte din coapse. Sub genunchi, pielea îmi era complet expusă. Mi-am trecut mâna peste suprafața goală a piciorului până când s-a oprit la gleznă. Din nu știu ce motiv, pielea de acolo era înroșită.

Încruntându-mă, am tras cearșaful înapoi și mi-am examinat glezna din toate unghiurile, dar nu am putut identifica nicio cauză. Oare m-am rănit grav undeva?

Răspunsul era simplu: probabil că m-am lovit de ceva când eram beat. Era ușor să consider că nu e nimic mai mult decât atât — și totuși, ceva legat de această vânătaie mă frământa. Era o pată ovală, uniformă, diferită de orice lovitură întâmplătoare. Ca… un semn de sărut.

Deodată mi-am amintit de privirea lui Nathaniel Miller înainte să plece.

– Nici vorbă… E absurd.

Am scuturat energic din cap. Era o fantezie ridicolă.

Nathaniel Miller n-ar face așa ceva — dacă nu era beat, era nebun.

– Revino-ți, Chrissy Jin. Acum nu e momentul pentru gânduri ridicole!

Am spus-o suficient de tare încât să audă și pereții, apoi am sărit din pat și mi-am luat hainele de pe spătarul scaunului de la măsuța de ceai. Hainele, udate cu o seară înainte, erau acum proaspăt spălate și complet uscate. Și asta era probabil opera lui Nathaniel Miller.

Nu mi-era greu să mi-l imaginez scoțându-mi hainele, înmânându-le pe cele ude personalului său și îngrijindu-se ca eu să fiu din nou îmbrăcat cum se cuvine. Pur și simplu nu-mi venea să cred că îmi arătase atâta bunătate.

– Of! am mormăit enervat, ținând în mână lenjeria pufoasă și uscată. Îmbrăcându-mă, am ignorat cana rece de pe măsuța de lângă mine, mi-am stropit fața cu apă în baia alăturată și am ieșit din nou.

M-am grăbit să cobor scările și am găsit oamenii deja pe cale de plecare. Zărindu-l pe procurorul general și pe soția lui, m-am îndreptat direct spre ei.

– O, Jin. Ai dormit bine?

M-a întâmpinat cu un râs răsunător imediat ce m-a zărit. Deși mă simțeam ruşinat, am răsuflat totuși ușurat. Tonul lui sugera că nu mă făcusem complet de râs.

– Mulțumită ție, m-am odihnit bine. S-a întâmplat ceva neobișnuit aseară? am întrebat cu prudență. M-a bătut încet pe braț, râzând în continuare.

– Nu-ți face griji — nu s-a întâmplat nimic. Ai leșinat de beție, iar Miller te-a dus într-o cameră, nu-i așa?

– De unde ai știut?

Un fior mi-a parcurs șira spinării în timp ce el își freca bărbia gânditor.

– Am auzit de la gazdă. Miller a găsit o cameră goală și te-a așezat acolo. Cât ai băut? De când te-ai împrietenit atât de mult cu Miller? M-a surprins să aud că el era cel care te-a ajutat. V-ați înțeles bine la un pahar? Sau ai descoperit că aveți ceva în comun?

Îmi adresa întrebare după întrebare, cu o expresie plină de curiozitate pe chip. Nu puteam decât să transpir rece și să mă bâlbâi.

– Nu… nimic special — doar am băut prea mult.

Asta era tot ce am putut spune. Părea să se aștepte la mai mult, dar nu puteam spune nimic altceva. Forțând un zâmbet, m-am uitat la el.

– Sincer, abia dacă am vorbit. Abia acum mi-am dat seama că el era cel care m-a ajutat.

Dacă i-aș fi spus adevărul – că Nathaniel m-a dezbrăcat și a așteptat până m-am trezit – probabil că ar fi leșinat pe loc. Chiar și eu încă mă întrebam dacă nu cumva visasem totul.

– Mulțumesc că m-ai invitat la evenimentul tău. Chiar mi-a plăcut.

Schimbând subiectul cu o frază politicoasă, l-am văzut dând din cap, mulțumit.

– Ți-am spus că o să-ți placă. Data viitoare când se ivește ocazia, anunță-mă.

– Da… mulțumesc.

După ce i-am condus pe el și pe soția lui până la mașină, m-am întors s-o caut pe gazdă. Oamenii se adunaseră deja în jurul lui pentru a-și lua rămas bun. Am așteptat ca oaspetele anterior să termine, apoi m-am apropiat.

– Domnule Field, vă mulțumesc pentru tot. Apreciez ospitalitatea dumneavoastră.

A părut pentru o clipă nedumerit, apoi a zâmbit călduros când și-a amintit de mine și mi-a strâns cu căldură brațul.

– Măi, măi. Mă bucur că te-ai simțit bine aseară. Te rog să ni te alături la următoarea petrecere, bine? Desigur că o vei face, nu-i așa?

Râsul lui era exagerat, poate pentru a-mi cruța ruşinea. Am chicotit politicos, am mai schimbat câteva vorbe de curtoazie fără conținut și m-am grăbit să plec — sperând să evit să dau peste Nathaniel Miller.

Dar, ca întotdeauna, norocul nu era de partea mea. Tocmai când am cotit colțul spre mașina mea, l-am văzut stând lângă un sedan negru și elegant. Din reflex, m-am ascuns în spatele unui stâlp. Când mi s-a liniștit inima, am aruncat o privire: partenera lui se urca pe scaunul pasagerului, iar Nathaniel însuși s-a așezat la volan. În scurt timp, a pornit motorul și a plecat. Abia după ce mașina lui a dispărut, am ieșit.

După aceea, nu a mai fost nevoie să mă grăbesc. Odată ce traficul s-a fluidizat, m-am îndreptat încet spre mașina mea închiriată, am pornit motorul și am părăsit domeniul fără alte incidente.

– Aah!

Un suspin de ușurare mi-a scăpat pe măsură ce am pornit la drum. Oboseala m-a copleșit. Nu-mi doream nimic mai mult decât să ajung acasă și să mă odihnesc — dar mai aveam încă ore întregi de condus în față. Am strâns volanul, am apăsat accelerația și am mărit viteza. Când am returnat mașina închiriată, era aproape miezul nopții. M-am prăbușit pe pat și am adormit înainte să-mi dau seama.

─ ▪ ─

– Cum a fost, domnule procuror?

De îndată ce am ajuns la muncă, procurorul adjunct — abia reușind să-și stăpânească fericirea — m-a bombardat cu întrebări. Probabil că se gândise la toate astea în weekend. Am afișat un zâmbet amar și i-am dat un răspuns vag.

– Nu-i rău.

– Nu-i rău?

A stat în spatele meu până m-am așezat, apoi și-a întins capul în față.

– Se spune că au venit o mulțime de vedete. Câte ai văzut? Doar politicieni sau și vedete din lumea spectacolului?

Era clar că voia bârfe. Eu știam doar de una.

Abeline.

În clipa în care i-am rostit numele, adjunctul s-a luminat la față.

– Abeline? Abeline cu A mare? E cel mai în vogă model din momentul ăsta! Păr roșu aprins, înălțimea aia… magnifică. Și talia aia subțire…

A strâns între degete un cerc mic. Presupunând că era aceeași pe care o văzusem eu, am reușit să răspund ezitant: – Da. Nu sunt sigur dacă era partenera cuiva sau dacă era invitată direct.

– Probabil parteneră – cine ar refuza o asemenea frumusețe? Eu aș profita imediat de ocazia de a ieși cu Abeline.

El a suspinat visător, dar eu nu mai aveam nimic de adăugat. Tot ce am făcut era să mă fac de râs într-o stare de beție. Mai bine m-aș întoarce și m-aș arunca în Hudson decât să particip din nou la petrecerea aceea.

– Îmi pare rău – chiar nu s-a întâmplat nimic. N-am prins nici jumătate din conversația lor.

Am zâmbit cu amărăciune, iar el s-a lăsat pe spate, dezamăgit – dar a refuzat să renunțe.

– Data viitoare, implică-te mai mult!

Cu aceste cuvinte, a plecat. În cele din urmă, am scos un suspin obosit. Mă simțeam prost, dar eram hotărât să nu mai particip niciodată la o astfel de petrecere. Era cu mult peste ambițiile mele.

Hotărât, am scos un dosar din grămadă și am început să citesc.

Doamna Smith a venit să mă vadă trei zile mai târziu. Eram la biroul meu, studiind cu atenție documentele, când procurorul adjunct m-a informat despre vizita ei — și am sărit în picioare, surprins.

– Domnule procuror.

– Doamnă Smith.

Femeia de vârstă mijlocie care a intrat m-a salutat obosită dând din cap. I-am cerut adjunctului ceva de băut, apoi am tras un scaun și am invitat-o pe doamna Smith să ia loc. Odată așezată, s-a jucat nervos cu mâinile înainte de a-și aduna curajul să spună cu voce tremurătoare.

– Vă mulțumesc, domnule procuror, că mă tratați… atât de amabil.

– Desigur. E ceva firesc. Ce vă aduce azi aici? Sper că nimic ieșit din comun!

Ea a dat din cap ezitant, și-a dres gâtul și a răspuns.

– Nu… totul e bine. E absurd să spun asta, când copilul meu e mort…

– Doamnă Smith, vă rog să nu vă învinovățiți! am insistat eu, dând cuvintelor mai multă valoare.

– Știu că v-ați luptat din toate puterile, am continuat.

– Așa că nu vă torturați cu sentimentul de vinovăție.

Chiar în acel moment am auzit o bătaie în ușă. Adjunctul a intrat din nou cu o ceașcă de ceai și a așezat-o în fața doamnei Smith. El a aruncat priviri rapide între noi, a suspinat și a ieșit. Odată ce am rămas din nou singuri, i-am oferit ceaiul.

– Vă rog, beți puțin, doamnă Smith.

Doamna Smith a dat din cap, dar nu a făcut niciun gest spre ceașcă. Am așteptat în tăcere în timp ce își revenea, respirând încet. În cele din urmă, a vorbit, cu voce tremurătoare.

– Îmi pare rău că am cerut o înțelegere cu procuratura după toate eforturile dumneavoastră, domnule procuror. Am simțit că trebuie să vă spun eu însămi…

Vocea ei era plină de remușcări. Totuși, știam că nu era vinovată — niciun părinte îndurerat, nu ar renunța de bunăvoie la căutarea publică a dreptății pentru un copil pierdut.

– Trebuie să existe un motiv, am spus blând.

– Nu am nimic împotrivă să negociem. Înțelegerile de recunoaștere a vinovăției sunt ceva firesc…

Am încercat să o consolez, dar amărăciunea încă îmi rămăsese în gură.

– Probabil că nu v-am inspirat suficientă încredere, am adăugat.

– Nu e vorba că nu am încredere în tine, m-a întrerupt ea, privindu-mă cu ochii umezi de lacrimi.

– Cred că vei face tot ce poți. M-ai asigurat că probele erau solide, că aveam șanse bune. Am crezut asta – eram sigură că totul se va termina cu bine, că şi copilul meu nu va mai suferi o nedreptate, așa simțeam, dar…

Vocea i s-a stins, nesigură. Am așteptat în tăcere să continue. Mușcându-și buza, a lăsat să-i scape un val tremurător de emoție.

– Dar dacă pierdem, nimic din toate astea nu mai contează.

Am rămas tăcut în timp ce cuvintele îi ieșeau în valuri.

– Miller nu a pierdut niciodată, a spus ea, ridicând tonul.

– O firmă de avocatură de trei generații, neînvinsă – îți vine să crezi? Da, știu că e o exagerare. Miller pierde și cazuri, dar foarte rar. Dar asta e firma. Nathaniel Miller însuși nu a pierdut niciodată, nici măcar o dată!

Ea a vorbit despre Ashley Miller și despre Dominic Miller înaintea acestuia, toți neînvinși. Dinastia Miller devenise un regat de neatins – nimeni nu îndrăznește să-i provoace. În America nu există o aristocrație oficială, totuși familia Miller exercită acel tip de putere tacită. Teama față de ei ucide curajul de a riposta – și astfel Miller câștigă din nou, iar teama crește, într-un cerc vicios.

Doamna Smith era prinsă în aceleași lanțuri. Nici mai mult, nici mai puțin.

Deși înțelegeam, mă simțeam neliniștit. Degetele mi se încrucișau de frică. În cele din urmă, am vorbit.

– Ce s-a întâmplat, mai exact? Avocatul pârâtului a făcut o ofertă? Au existat amenințări sau contacte necorespunzătoare?

Am folosit un limbaj mai blând — “avocatul părții adverse” în loc de injuria voalată, “contact necorespunzător” în loc de “șantaj”. Doamna Smith s-a încordat vizibil, confirmându-mi cele mai mari temeri. Mi-a fiert sângele în vene.

– Doamnă Smith, oricare ar fi amenințările cu care v-ați confruntat, mă pot ocupa de ele. Ce v-a spus ticălosul acela… nu, ce v-a spus partea lui Miller? Ce v-a convins să renunțați la proces? Spuneți-mi, și voi face tot ce pot să vă ajut.

Am insistat cu ultima mea rugăminte. S-ar putea să regrete această decizie mai târziu. Acum era momentul să o schimbe.

Totuși, doamna Smith a dat din cap.

– Mi-am pierdut toată puterea, domnule procuror. Nu mai pot lupta.

– Doamnă Smith…

M-a întrerupt, cu voce tremurătoare.

– El știa despre Anthony.

– Poftim?!

Mărturisirea ei a venit cu o voce plină de agonie.

– Știa tot ce a făcut Anthony — chiar și lucruri pe care eu nu le-am știut niciodată. Ce a făcut copilul meu înainte să moară. Cum ar putea să se știe așa ceva? Cum?

– Doamnă Smith…

– Nu!

Ea clătină violent din cap, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

– Dacă ajungem la proces, totul va ieși la iveală. Nu pot lăs să se întâmple asta. Trebuie să protejez reputația lui Anthony. Te rog… acceptă înțelegerea. Orice condiții, te rog.

Rugămintea ei disperată m-a dat peste cap. Am tras o gură scurtă de aer, adunându-mi curajul înainte de a-i adresa un ultim avertisment.

– Poate că nu știi ce cer ei, și riști să lași adevăratul vinovat să scape de pedeapsa pe care o merită.

Amintindu-mi de absurditățile inițiale ale avocatului, am insistat asupra acestui aspect. Ea și-a mușcat buza inferioară, apoi a închis ochii tulburată. În cele din urmă, și-a relaxat maxilarul și a vorbit.

– Onoarea copilului meu contează mai mult.

Cu aceste cuvinte, a tăcut, iar eu n-am mai putut spune nimic.

─ ▪ ─

Muzică recomandată de autor:

Cei 12 violonceliști ai Orchestrei Filarmonice din Berlin: Fuga y Misterio

“Cazul Smith împotriva lui Davis se încheie cu o înțelegere judiciară.”

Titlul, care striga de pe prima pagină, domina standul de ziare. Am cumpărat un exemplar, apoi m-am plimbat pe stradă citind, în timp ce navetiștii treceau în viteză pe lângă mine.

Pe măsură ce citeam rândurile înghesuite, ridul adânc dintre sprâncene refuza să se netezească. După ce am terminat articolul, am scos un suspin de enervare.

– Autoapărare.

Acesta era punctul central al apărării lui Nathaniel Miller. Restul era evident fără a mai citi mai departe: își petrecuse procesul denigrând și umilind victima, exagerând fiecare defect minor până la proporții monstruoase.

– Copilul meu nu a dus o viață deosebit de exemplară.

A mărturisit doamna Smith.

– Dacă toate astea vor deveni publice, oamenii îl vor învinovăți pe el. Nu pot… Pur și simplu nu pot permite asta…

Plângea la gândul acesta. Nu puteam decât să-mi imaginez cât de sălbatic ar fi dezvăluit Miller fiecare secret. Ce lucruri îngrozitoare făcuse fiul ei mort, de mama lui era atât de distrusă?

Frecându-mi ochii cu disperare, m-am forțat să o las să plece. Iar rezultatul era acesta:

Opt ani de închisoare, cu posibilitatea eliberării condiționate după trei ani.

Asta era întreaga sentință pe care a primit-o Davis: omor din culpă, fără intenție de a ucide, și convingerea că acționase din frică atunci când victima – despre care susținea că îl hărțuia – a apărut brusc la petrecere. Fără îndoială că Miller ar fi susținut exact asta în instanță. Totuși, totul se terminase acum.

Cel puțin familia urma să primească o despăgubire substanțială. Asta a făcut parte din negociere – dar, de fapt, nu era responsabilitatea mea. Ar fi trebuit să le spun să solicite despăgubiri civile. Totuși, după tot ce se întâmplase, nu puteam suporta să-i văd rămânând fără nicio compensație. Desigur, obținusem consimțământul doamnei Smith în prealabil. După ce îl pierduseră pe Anthony, principalul întreținător al familiei, suferiseră din punct de vedere financiar; au primit vestea cu ușurare, deși amestecată cu neîncredere.

Doamna Smith a acceptat condițiile fără obiecții. În locul unei pedepse mai severe, banii urmau să fie despăgubirea lor – un obstacol nesemnificativ pentru cei care se înecau în bogăție.

M-am pregătit psihic pentru ziua judecății, dar Miller însuși nu a apărut niciodată. În locul lui, au venit alți trei avocați de la firma sa aglomerată pentru a finaliza înțelegerea. Și astfel s-a încheiat cazul Smith împotriva lui Davis,  dovedind încă o dată că “banii rezolvă totul”.

– Aah!

Am suspinat lung, de înfrângere, în timp ce reconfirmam în scris ceea ce știam deja. Simțeam că trupul meu se topește în scaun.

Ploaia a început să cadă devreme în acea după-amiază. Așezat pe pervazul ferestrei, priveam absent prin geam, cu țigara în mână. Mi-am luat o zi liberă, invocând motive de sănătate — dar nu aveam alte planuri decât să lenevesc toată ziua în atelierul meu. Dacă vremea era frumoasă, poate că m-aș fi dus într-un parc; dar, cu ploaia asta, nu aveam niciun motiv să ies.

Sunetul picăturilor de ploaie dansa haotic pe geam, ca un pianist neliniștit. Priveam ploaia, trăgând din țigară. Trecuseră secole de când nu mai petrecusem o zi atât de banală, fără niciun plan.

În ciuda faptului că nu exista un plan, plictiseala nu mă atingea. Pur și simplu priveam ploaia și mă lăsam pradă epuizării.

Poate că eram epuizat – după ani de mișcare neîncetată înainte. Poate că așa era epuizarea…

Chiar în acel moment, a sunat soneria de la ușă.

Cine putea fi?

Speriat, am ezitat. O clipă mai târziu, soneria a sunat din nou, de data asta mai îndelung. Părăsind cu reticență pervazul ferestrei, am traversat camera. În timp ce mă întindeam spre interfon, soneria a sunat încă o dată. Am apăsat butonul, reducând la tăcere bipul ascuțit, și am strigat, cu enervare evidentă în voce.

– Cine e?

După două sau trei clipe, a venit un răspuns.

– Nathaniel Miller.

Am tăcut. Oare am auzit bine? De parcă mi-ar fi simțit uimirea, a repetat:

– Nathaniel Miller.

Apoi, pe un ton plin de amuzament, mi-a spus:

– Dacă ești procurorul Chrissy Jin, trebuie să știi cine sunt.

Chiar dacă nu eram Chrissy Jin, cine nu l-ar cunoaște pe Nathaniel Miller? Motivul pentru care îmi știa adresa era simplu: data trecută m-a adus cu mașina acasă. Totuși, de ce ar veni aici acum, fără să anunțe?

Nu aveam nicio idee. Uimit, nu puteam să stau pur și simplu acolo. Înainte ca linia să se întrerupă și el să sune din nou, am deschis ușa cu putere. În timp ce urca scările spre studioul meu, m-am grăbit să-mi aranjez înfățișarea și să fac ordine prin locuință. Împingând cu piciorul o grămadă de haine sub pat, am auzit din nou soneria.

Am expirat și m-am întors. De data asta nu a mai sunat – probabil că știa că sunt înăuntru. Enervat de cât de evident era totul, am descuiat și am deschis ușa. Acolo stătea silueta cunoscută, privindu-mă de sus. Întinzându-mi gâtul pentru a-i întâlni privirea, el și-a ridicat colțul buzei și a vorbit.

– Domnule procuror.

A înclinat capul în semn de salut, apoi și-a îndreptat privirea spre garsoniera mea. Nu era greu — ochii lui Miller se aflau cu nişte centimetri deasupra capului meu.

Răspunzându-i privirii, am observat că expresia lui era aproape aceeași ca înainte, dar ceva părea diferit – ochii lui păreau cumva mai blânzi.

Considerând că era doar imaginația mea, l-am întrebat sec:

– Ce te aduce aici atât de brusc?

La tonul meu rigid, Miller și-a strâns ochii și a lăsat să-i scape acel zâmbet ironic caracteristic . Fără să-mi dau seama, mi-am încruntat sprâncenele – dar apoi am observat că ținea ceva în mână, cea alături de care nu-și ținea bastonul. Surprins, mi-am îndreptat privirea alternativ spre fața lui și spre obiect: o cutie pe care era imprimat logo-ul unei șampanii renumită pentru prețul său ridicat.

– Am venit să sărbătoresc sfârșitul micului nostru război.

Tonul lui relaxat era însoțit de un miros dulce – feromonii lui. Parfumul uitat mi-a mângâiat nările și am simțit cum mi se ridică părul de pe piele.

– Vrei să bei ceva? Chiar acum? Cu mine?

M-am încruntat, incapabil să formulez o propoziție coerentă. El a răspuns cu naturalețe.

– Am spus că nu vreau cafea, dar n-am spus niciodată că nu vreau șampanie.

– Hm…

Explicațiile lui trase de păr erau la fel de absurde ca și încercarea de a scoate crima lui Davis drept autoapărare. Dar un lucru era clar: nu avea de gând să plece prea curând.

– Șampanie… de ce naiba e nevoie să beau șampanie cu tine?

Mi-am încrucișat brațele și l-am privit cu o privire severă. El a răspuns calm.

– Pentru că procesul s-a terminat. Ar trebui să ciocnim un pahar.

Miller a ridicat din umeri și a adăugat cu tupeu:

– Să spunem că e o sărbătorire a armistițiului nostru?

Tehnic vorbind, cazul era închis, dar am ignorat alegerea lui de cuvinte și am continuat.

– Ți-am promis că voi face sex cu tine odată ce procesul se va termina?

Voiam să par rece, dar vocea îmi tremura. Simțindu-mi disconfortul, Miller lăsă să-i treacă pe buze un zâmbet ciudat de înțelegător, ochii lui violeți fiind reci și pătrunzători.

– Crezi că asta contează pentru mine?

Răspunsul lui era suficient – și m-a înghețat până în măduva oaselor. Îmi spunea clar: consimțământul tău e irelevant.

O tensiune apăsătoare a cuprins micul studio.

Păstrează-ți calmul; asta e casa mea.

Mi-am impus să gândesc calm. Da – acesta era teritoriul meu. Dacă lucrurile scăpau de sub control, eu puteam chema poliția. Am evaluat distanța până la ușa mea, observând că pereții subțiri ar garanta un apel rapid la ajutor odată ce ar începe o altercație.

Totuși, mă simțeam deranjant de dezechilibrat. Atelierul meu era minuscul; Nathaniel Miller se înălța deasupra mea – și eram doar noi doi. De ce îl lăsasem să intre? Nu l-am invitat. Pur și simplu intrase, invadându-mi spațiul – casa mea – iar acum îmi invadase viața.

A rămas așezat în scaunul meu, cu brațele așezate pe spătar, studiindu-mă.

Cu toate astea, nu făcea nicio mișcare – în ciuda cuvintelor sale care promiteau violență, stătea de parcă nimic nu urma să se întâmple.

– Deci.

Mi-am dres gâtul, hotărât să-mi mențin vocea fermă.

– Tot ce trebuie să fac e să beau șampanie cu tine?

Fără să aștept un răspuns, i-am smuls cutia și m-am îndreptat cu pași mari spre chicinetă. Am deschis dulapul – nu aveam pahare de șampanie în studioul meu. În schimb, am scos o cană suvenir din facultate și un pahar ieftin de plastic pe care îl cumpărasem la reducere. I-am întins cana – măcar atâta curtoazie.

În timp ce turna Dom Pérignon 1996 în cană, buzele lui Miller s-au curbat amuzat.

– O experiență interesantă.

Desigur, i se părea amuzant. M-am simțit dezorientat în timp ce mi-am turnat porția în paharul de plastic. Nu eram în dispoziție de sărbătoare, așa că l-am dat pe gât dintr-o singură înghițitură. Miller mi-a făcut pe plac, înclinându-și capul pe spate pentru a-și goli cana. I-am umplut-o din nou, apoi pe a mea, și am golit amândoi paharele din nou. El a repetat gestul, deși de data asta mai încet. În timp ce turnam ultimele picături în paharul meu mâna mare a lui Miller mi-a acoperit-o pe a mea deasupra sticlei. Atingerea lui era blândă, dar suficient de fermă încât să mă determine să mă opresc.

– Domnule procuror.

A vorbit cu acea voce fără grabă.

– Dacă mă mai lovești o dată, ar fi neplăcut.

Se referea la incidentul de la piscină. Îmi regretasem izbucnirea încă de atunci, așa că am recunoscut cu reticență:

– Eram foarte beat în seara aceea.

Totuși, el nu și-a retras mâna. Acoperindu-mi în continuare dosul palmei, Miller m-a întrebat:

– Și în seara asta?

Părea că își bate joc de mine. Două pahare de șampanie nu erau suficiente să mă îmbete? Ridicol.

– O să vedem.

I-am întâlnit privirea. El nu și-a îndreptat privirea în altă parte. Degetele lui lungi s-au mișcat încet, luând sticla din mâna mea și așezând-o pe masă.

Miller își înclină capul, respirând ușor pe pielea mea – de parcă ar fi căutat mirosul de alcool. Respirația lui caldă îmi mângâia obrazul, urechea, gâtul.

– Chrissy Jin.

Mi-a șoptit de-a lungul curbei dezgolite a umărului meu.

– O să ajungi să faci sex cu mine oricum.

Cu fiecare cuvânt, respirația lui îmi mângâia pielea. Acea expirație joasă îmi gâdila urechea. Apoi vocea lui s-a înălțat și mai mult, oferindu-mi un sfat.

– Cred că o să doară mai puțin dacă te deschizi de bunăvoie, decât dacă ești forțat.

Mi-am strâns pumnul lângă trup. Aproape că simțeam atracția dură a buzelor lui pe pielea mea. Gândul era atât de viu, încât aproape că am răsuflat zgomotos.

Totuși, el aștepta – în ciuda faptului că susținea că nu eram decât o pradă, urma să aștepte consimțământul meu. De parcă ar fi vrut să mă avertizeze: ceea ce se va întâmpla în continuare va fi cu acordul tău.

În acel moment mi-am dat seama de ceva.

Ce importanță aveau toate astea? Fie că era a lui sau a altcuiva, lumea nu se va schimba. Dacă eram învins, aș fi putut la fel de bine să mă las complet în voia sorții.

Dar înainte să mă predau, aveam nevoie de o clarificare. În timp ce Miller făcea un pas înainte, eu am făcut un pas înapoi și am vorbit.

– Nu fac sex cu bărbați care au o relație serioasă cu altcineva.

– Să aibă sentimente serioase față de altcineva? Față de mine?

Miller își încruntă sprâncenele – reacția aceea aproape că îl determina să pară nevinovat, dar nu puteam avea încredere în ea.

– Abeline – femeia cu care erai. Modelul.

La auzul cuvintelor mele, a clipit, de parcă și-ar fi reamintit ceva, apoi a izbucnit în râs.

– Doamne, vorbești serios despre altcineva? Eu și Abeline?

Râsul era forțat, iar el se încruntă.

– Crezi că m-aș căsători cu un model doar pentru că e faimoasă?

Aroganța vibra din acea remarcă – modelele, oricât de cunoscute erau, erau sub demnitatea lui. Probabil că și eu, de asemenea. Mi-am adunat toată hotărârea.

– Nu am încredere în cuvântul tău. Dovedește-mi că nu ai nicio relație cu ea.

Conștient pe deplin că încă mă aflam sub disprețul lui, i-am cerut:

– Lămurește lucrurile înainte de orice altceva, ca să pot să te cred.

Miller a dat din cap, de parcă era obosit de încăpățânarea mea.

– Ești într-adevăr dificil.

Părea că e pe cale să-mi spună că nu merit efortul și să plece – dar, în schimb, a rămas, mângâindu-și bărbia gânditor, de parcă ar fi pus la cale un plan.

Au trecut doar câteva clipe până când mi-a propus:

– Să o chem aici? Noi trei – n-ar fi asta o dovadă?

Am rămas cu gura căscată.

– Ce prostie! Noi trei? am exclamat îngrozit. Miller s-a încruntat în semn de dezaprobare.

– Nu ar fi ciudat să o invit aici doar ca să mă vadă cu tine? Doar dacă nu o includ și pe ea în scenă. Sau îmi ceri să o chem ca să poți auzi că nu am nicio legătură cu ea?

Toate sugestiile lui erau absurde – nepoliticoase față de ea și absolut inacceptabile. Totuși, ce dovadă putea el să ofere care să nu fie mincinoasă? Mă simțeam prins în capcană: nu aveam de ales decât să am încredere în orice mi-ar fi prezentat.

– Nu o suna. Nu e nevoie.

În cele din urmă, am cedat. Alegerea era a mea: să cred sau nu în aroganța lui.

Am inspirat ușor, iar un miros dulce mi-a umplut gura. Apoi, cu un suspin resemnat, am șoptit:

– Dacă nu o bagi în mine pe dedesubt, bine.

Vocea mea, moale ca o suflare, i-a oprit mișcările lui Miller. Tăcerea a devenit apăsătoare între noi.

– Deci.

Mi-a apăsat ușor bărbia și mi-a despărțit buzele.

– Să ți-o bag deasupra, în schimb?

În loc să răspund, i-am apucat reverul și i-am lipit buzele de ale mele.

Avertizare: 🔞💣

Un zgomot surd a răsunat în studioul tăcut, când un scaun s-a prăbușit la pământ. Dar nu conta. Tot ce-mi trecea prin minte era dorința disperată de a-mi elibera repede pofta reprimată.

De îndată ce buzele noastre s-au întâlnit, Nathaniel m-a împins violent împotriva peretelui. M-am lovit la spate, dar nu m-a deranjat deloc. Mi-am înfășurat brațele în jurul gâtului lui și l-am sărutat cu disperare.

– Da, da, da.

Un râs scurt mi-a scăpat de pe buze. Oricine era, nu mai conta. Nu mai făcusem sex cu nimeni de luni de zile. La naiba, eram înfometat.

– Mușcă-mi limba, limba, mușc-o.

Am răsuflat greu și i-am cerut asta. Nathaniel, care mă apucase de ceafă în timp ce eu căutam cu mâinile orice puteam găsi, mi-a devorat gura nemișcată dintr-o singură mișcare. Mişcarea de supt a determinat să simt furnicături în interior. Plăcerea a țâșnit din limba care se mișca rapid și mă mușca. Partea de jos a trupului mi s-a încordat, de parcă eram pe punctul de a mă elibera. I-am apucat repede tivul pantalonilor, dar, brusc, Nathaniel mi-a prins mâna.

– Stai puțin, gigolo nesimţit!

Nu am putut să nu accept insultele incredibil de vulgare care-i ieșeau din gură.

– Eşti un ratat care se preface că e nobil.

La aceste cuvinte, Nathaniel a izbucnit imprevizibil în râs. Mi-a mușcat buza de jos ca un animal și a mormăit.

– Da, tu și cu mine, amândoi suntem niște rataţi.

Respirația lui gâfâitoare era la fel de neregulată ca a mea. De parcă ar fi vrut să confirme, și-a strecurat limba o dată în gura mea, apoi m-a eliberat brusc. Văzând că mă clatin înapoi, Nathaniel și-a desfăcut centura. Zgomotul metalic care mi-a lovit urechile nu a determinat decât să-mi sporească anticiparea.

Când Nathaniel și-a desfăcut fermoarul, și-a scos organele genitale și le-a ținut în mână, n-am putut să nu scot un suspin adânc de admirație. Incapabilă să-mi desprind privirea, m-am aplecat de bunăvoie. Mi-am ridicat genunchii, rămânând pe jumătate în picioare, și am întins mâna spre el. Nathaniel mi-a înmânat organele sale genitale, iar în schimb, și-a strecurat degetele prin părul meu.

– Uimitor…

Am sfârșit prin a șopti, aproape gemând. Lucrul din mâna mea era deja umflat și greu. Capul său era pe jumătate întărit și era dificil să-l țin cu ambele mâini.

Înainte să-mi dau seama, am înghițit cu gura uscată. Inima îmi bătea cu putere, de parcă aș fi gustat o delicatesă mai delicioasă decât orice altceva din lume. Încet, am deschis gura cât de larg am putut și am luat o înghițitură. În clipa în care am făcut-o, un geamăt profund s-a auzit de sus.

– Aaah…

El a scos un suspin lung de satisfacție.

Era mai mare decât orice penis pe care l-am văzut vreodată, dovadă că fiziologia acestui bărbat era complet diferită de cea a unei persoane banale. Într-un fel, era enorm, potrivit pentru o trăsătură specializată în reproducere. Cu o asemenea lungime, ar putea ajunge chiar până la uter. Nu, cu siguranță ar ajunge până în adâncurile acestuia.

Gândul ăsta mi-a provocat dureri de stomac, chiar dacă era un organ care nu ar fi putut exista niciodată în interiorul meu.

Am ținut penisul greoi cu ambele mâini, mi-am întins limba și l-am lins, înfășurându-mi-o în jurul glandului. Era imposibil să-l bag în gură. În schimb, mi-am folosit limba și buzele pentru a acoperi cât mai multă suprafață posibil. De sus se auzea o respirație sacadată. Mi-am ridicat privirea pentru a-i evalua reacția. Era dificil să deslușesc expresia de pe fața bărbatului, care avea peste doi metri înălțime. Totuși, luminile și umbrele care se așternuseră peste chipul său întunecat îi dezvăluiau clar sprâncenele încruntate și ochii strânși.

– Ah…

În timp ce mi-am așezat buzele pe gland și am început să sug, un geamăt profund s-a auzit de sus. Mâna care îmi mângâia ușor părul a devenit puțin mai energică.

– Bine, te pricepi la asta.

Nathaniel m-a lăudat cu voce joasă. Și-a deschis gura larg, parcă sfidând mâna care îi mângâia ușor capul, de parcă era un câine, și și-a împins membrul adânc înăuntru.

– Aaa…

L-am văzut gemând, închizându-și ochii și dându-și capul pe spate. Crestătura de pe gâtul lui, se remarca clar. Mâna mare care îmi mângâia ceafa s-a oprit înainte de a-mi apăsa capul. M-am oprit din mișcare și l-am privit cu furie, de parcă era pe cale să mă muște dacă îndrăzneam.

Am simțit degete trecându-mi prin păr, ca și cum ar fi încercat să mă calmeze, și m-am concentrat să-mi mișc din nou gura. Parfumul dulce care plutea mereu vag în jurul lui îmi umplea acum gâtul. Lichidul care s-a scurs prematur probabil că trecuse prin limba mea și intrase în mine.

Am deschis gura larg, dar abia am reușit să încap glandul înăuntru. Simțind presiunea și senzația de pericol că mi s-ar putea rupe gura, mi-am înclinat capul cu dificultate. Abia am reușit să-mi înfășor buzele în jurul vârfului umflat al penisului lui și să-mi mișc limba.

În timp ce-mi treceam limba ascuțită de-a lungul șanțului lung și crestat de la vârful rotunjit, mâna care-mi mângâia ceafa s-a strâns. Gâfâind, am ridicat privirea și l-am văzut pe Nathaniel uitându-se la mine. Pieptul lui, umflat de excitare de parcă nasturii de la cămașa lui albă erau pe punctul de a exploda, se ridica și cobora zgomotos odată cu respirațiile lui rapide și sacadate. Dintr-o dată, am simțit nevoia să-i mușc sfârcul bărbatului prin cămașa aceea albă, bine ajustată, dar era imposibil în acel moment. În schimb, mi-am deschis gura cât de larg am putut și am supt cu buzele glandul, care abia încăpea în interior.

– Aah… frate…

Un geamăt mi-a scăpat. Chiar dacă mă pregătisem, mărimea lui era copleșitoare. Respirația mi s-a îngreunat și am făcut o pauză pentru o clipă. Chiar și cu ambele mâini, penisul lui rămânea intact.

Abia reușeam să respir pe nas și să-mi mișc limba. Simțeam venele îngroșate pulsând sub palma mea. Penisul lui întărit era acum complet umflat. Lichidul alunecos din gura mea îmi spunea că era pe punctul de a se elibera. Să primesc sperma unui bărbat pe cale orală era ceva ce nu făcusem de mult. Doar puțin. Doar puțin.

Nu e puțin.

– Chrissy.

Contrar așteptărilor mele, mi-a șoptit brusc numele, în timp ce eu nu mă puteam mișca deloc.

– Te pot ajuta cu ceva?

“…”

Înainte să apuc să mă gândesc la ce înseamnă asta, Nathaniel mi-a apăsat brusc pe ceafă. Eram dus fără să pot face nimic de o forță pe care nici nu mi-o puteam imagina. Un penis greu mi s-a băgat cu forța în gâtul închis. Mi s-a făcut greață în esofag, care era forțat să se deschidă, dar nu puteam face nimic cu penisul îndesat acolo, așa că am dat doar din umeri.

– Ah, ah, ah!

Un sunet fără sens mi-a scăpat de pe buze. Nathaniel m-a apucat de cap și l-a mişcat fără milă înainte și înapoi. La fiecare mişcare, penisul lui gros aluneca înăuntru și afară din gâtul meu, zgâriindu-l. Aerul rarefiat și brutalitatea acțiunii m-au lăsat incapabil să opun o rezistență adecvată. Nu puteam decât să mă frec neputincios de coapsele lui groase.

– Bine, e grozav…

El a scos un geamăt de sus. În timp ce mă zguduiam neputincios, penisul lui a pătruns și mai adânc în gâtul meu.

Avertizare: 🔞 💣

Parfumul dulce care îmi rămăsese în gât în prezența lui devenea tot mai intens. Mi se învârtea capul.

Ce făceam?

Nu-mi mai aminteam. Îmi simțeam tot trupul slăbit, de parcă eram complet beat.

– Aah…

Cu o expirație lungă, acel miros puternic de feromoni m-a inundat. Mă simțeam de parcă eram îmbibat de el, iar conștiința s-a pierdut.

Tija care îmi umpluse gâtul a alunecat afară, iar eu m-am prăbușit fără vlagă pe podea. Habar n-aveam ce se întâmplase. Viziunea mea încețoșată a înregistrat un bărbat care se apleca asupra mea.

– Uită-te la asta.

A spus-o firesc. Am clipit, prea amețit ca să înțeleg, iar Nathaniel a continuat.

– M-am gândit că o să-ți placă și ție.

Am rămas împietrit pentru o clipă, apoi mi-am dat seama brusc că privirea lui nu era ațintită asupra feței mele. Urmărindu-i privirea în jos, am înțeles de ce nu puteam să-mi iau ochii de acolo. Pantalonii mei erau îmbibați de lichid. Nu era al lui – el se descărcase în gura mea. Al cui ar putea fi, atunci, dacă nu al străinului?

Abia atunci am înțeles sensul cuvintelor lui. Se descărcase în mine – se forțase să intre – era prima dată când se întâmpla așa ceva. Stăteam acolo, clipind la pantalonii mei uzi când Nathaniel s-a aplecat brusc.

– Ah!

Înainte să apuc să reacționez, m-a apucat de braț și m-a ridicat, iar fața mi s-a izbit de perete. Imediat, trupul lui s-a lipit de spatele meu. Mâna lui, care îmi dădea jos pantalonii, avea un singur scop, fără echivoc.

– O…oprește-te…

Deși membrele îmi erau ca bumbacul ud, m-am luptat cu fiecare uncie de putere pe care o aveam. Nu eram de acord niciodată la asta și nu aveam nicio intenție să-l las să treacă acea linie. De ce l-am lăsat pe omul ăsta în apartamentul meu? Ce era în capul meu să am încredere în Nathaniel Miller? Nu, probabil că a intrat singur. Era nevoie să sun la poliție. De unde a început totul…

Strângând din dinți, mi-am jurat că, dacă nu pot scăpa acum, îi voi tăia gâtul. Cumva, cu orice preț…

– Calmează-te! a spus el, ținând ușor brațul care se zbătea.

– O să te determin să te simți bine.

– Prostii!

Am şuierat cuvântul, dar n-a avut niciun efect. Pantalonii și chiloții eru trași până la genunchi, imobilizându-mă. Mi-a prins ambele încheieturi deodată. Cu o mână, Nathaniel mi-a imobilizat brațele deasupra capului, lipite de perete; cu mâna liberă, îmi mângâia nestingherit trupul. Și-a lipit nasul de ceafa mea și a inspirat adânc înainte să-și lipească șoldurile de mine. L-am simțit între coapse – penisul lui, încă greu și pulsând, deși tocmai se eliberase.

– Du-te naibii, ticălosule!

Am înjurat cu singura parte liberă a trupului meu – gura. Vocea lui Nathaniel, amuzată, mi-a răspuns.

– Aș prefera să-ți mănânc gaura.

– H…hei!

În timp ce încercam să strig din nou, ceva gros mi-a alunecat între picioare. Ochii mi s-au mărit, iar în spatele meu Nathaniel a mormăit nemulțumit.

– Gaura asta e prea largă.

Desigur că era – asta nu era o gaură. Penisul lui apăsa pe perineul meu în timp ce intra între coapsele mele.

– Domnule procuror.

A râs ironic, luându-mă în derâdere.

– Ce-ar fi să strângem puțin acolo jos?

Tonul lui rafinat mi-a răsucit stomacul de dezgust, dar, în ciuda mea, trupul meu a început să pulseze. De parcă ar fi simțit asta, Nathaniel mi-a înfășurat un braț în jurul taliei și m-a strâns mai tare sub el. Penisul care mi-a sufocat gâtul aluneca acum între picioarele mele, frecându-mi perineul la fiecare împingere.

– Ah, ahh.

Sunete îmi scăpau din gură. Acea tijă groasă și lungă, aluneca pe lângă perineul meu, frecându-se de săculeţul meu. Frecarea dură a stârnit penisul care se micșorase, determinând capul acestuia să se ridice.

– Ah, ah… ah!

Am scos un alt geamăt, strângându-mi coapsele. Pe măsură ce penisul lui umplea golul dintre picioarele mele, burta mi s-a răsucit de o durere ascuțită. Disperat, mi-am răsucit șoldurile – și, brusc, Nathaniel m-a ridicat cu un singur braț.

– Aah!

Picioarele mi s-au desprins de podea și n-am putut să nu țip. În spatele meu, i-am simțit respirația satisfăcută.

– Ţine-te bine! a mormăit el cu voce joasă. M-a împins de perete, prinzându-mă între trupul lui și tencuiala din spatele meu.

– Ah, ah, aah!

Respirația mea sacadată se auzea puternic. Penisul lui greu aluneca înăuntru și afară din cavitatea ascunsă sub fesele mele, apoi se freca de perineul meu, de săculeţul meu și de penisul meu pe măsură ce trecea. Frecarea intensă se simțea ca un foc în interiorul meu. Mi-am pierdut puterile și m-am agățat cu toată forța de el. Încă puțin, încă puțin…

– Aah!

Cu un strigăt lung, m-am arcuit pe spate. Cu ochii pe jumătate deschiși, trupul meu se zguduia în timp ce căldura din interiorul meu exploda spre exterior, stropind peretele. Era a doua oară când el se elibera.

Am auzit ploaia picurând ușor. Apoi mirosul acru al tutunului. Deschizând încet ochii, am văzut un tavan cunoscut. Clipind confuz, am observat o dulceață vagă amestecată cu fumul.

Oare să fie…?

Pe jumătate neîncrezător, mi-am întors capul și l-am văzut pe bărbatul cu umerii lați stând cu spatele la mine, pe marginea patului. Abia atunci mi-am dat seama că zăceam pe o saltea – și că el era Nathaniel Miller.

Probabil că leșinasem. Gândul mi-a trecut fulgerător prin minte, dar l-am respins imediat. Nici vorbă să fi leșinat de plăcere. Desigur că adormisem odată ce tensiunea se eliberase. Nu exista altă explicație.

Deci el mă așezase pe pat?

Faptul acesta în sine era uimitor – dar și mai uimitor era faptul că nu plecase. Ce naiba era în capul lui?

Ploaia continua să cadă. Afară era întuneric; noaptea avansase. Nathaniel Miller stătea cu picioarele încrucișate pe piciorul patului, privind pe fereastră în timp ce fuma. Din fumul care ieșea încet din gura lui, nu puteam desluși nimic din gândurile lui.

– Nu fuma în patul meu, am spus eu încet. După o clipă de tăcere, și-a întors capul spre mine. Privirile ni s-au întâlnit; și-a dus țigara din nou la buze. Vârful țigării strălucea roșu, iar după o clipă a inhalat adânc și a expirat.

– Din cauza cenușii? a întrebat el. Era o întrebare întârziată, dar i-am răspuns calm.

– Nu vreau să ia foc.

S-a mulțumit să zâmbească ușor, de parcă l-ar fi amuzat îngrijorarea mea. Din fericire, înainte să apuc să-i smulg țigara și s-o zdrobesc, s-a ridicat, s-a sprijinit de baston și s-a îndreptat spre fereastră. Lăsând cenușa să cadă afară, s-a așezat pe pervaz și și-a dus din nou țigara la gură. L-am privit în tăcere, la fel de stăpân pe sine ca atunci când intrase în studio – de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar am făcut sex. Își băgase penisul pe gâtul meu, se mișcase în mine și mă frecase între picioare.

Amintindu-mi toate astea, o durere mi-a străbătut trupul. Durerea pe care o simțeam peste tot probabil era cauzată de sexul imprevizibil de brutal. Nu mă simțisem niciodată atât de letargic și de greu. Mă ardeau coapsele prin interior.

Cea mai mare durere o simțeam în gât. Felul în care se forțase în acel canal strâmt îmi dădea senzația că nu voi mai putea înghiți cum trebuie zile întregi. În acel moment, am simțit brusc o profundă nebunie față de costumul perfect din trei piese pe care îl purta.

Cum putea un bărbat care părea atât de elegant și ironic să fie capabil să facă sex atât de sălbatic?

Era aproape de necrezut, având în vedere prin ce am trecut. Dacă durerea nu era atât de reală, aș fi crezut că e un vis. Încruntându-mă, mi-am dus o mână la gât — doar ca să-mi dau seama că nu purtam nimic de la talie în jos. Doar cămașa albă șifonată. Zăcând acolo în tăcere, am așteptat ca Nathaniel să-și termine expirația de fum înainte să vorbesc.

– M-ai violat în timp ce dormeam?

Asta ar explica de ce mă mutase în pat. Tot nu știam de ce nu s-a stins lumina.

Nathaniel n-a spus nimic sub privirea mea fixă. Ochii lui înguști se limitau să mă observe. După ce a mai tras un fum din țigară, a zâmbit și m-a întrebat:

– Tu ce crezi?

Să-i întorc întrebarea mi s-a părut un gest laș — dar scopul lui, se pare, era altul.

Distracție, poate.

– Chiar te aștepți să cred că nu s-a întâmplat nimic când bărbatul care aproape m-a violat stă chiar în fața mea? am spus cu răceală.

Mintea mea a conștientizat greșeala de a-l lăsa să intre în casa mea — dar era deja prea târziu. El a chicotit ușor la auzul cuvintelor mele.

– Ce păcat să ratezi o ocazie atât de bună.

Am rămas tăcut. Sincer să fiu, nu simțeam nicio prezență străină sau durere acolo jos. Dacă acel lucru enorm era într-adevăr în mine – oricât de relaxat eram – l-aș fi simțit în trup. Poate că el chiar m-a dus doar până la pat. Incredibil, dar posibil.

– Serios? Absolut nimic?

Deși nu simțeam nicio nepotrivire stranie în interiorul meu, am întrebat din nou, de parcă aș fi avut nevoie de o confirmare. Cu siguranță era ofensat – sau supărat – dar expresia lui nu s-a schimbat.

– Nu ai spus să nu-l bag?

Ușoara amuzare din vocea lui m-a lăsat mut. Cum puteam să mă las deja influențat – uitând ce încercase să facă? Și ăsta era bărbatul care se hrănea cu cei slabi, care îl apărase pe acel criminal brutal în ultimul caz.

Ca să-mi fac curaj, am trecut în revistă în minte toate motivele pentru care îl disprețuiam — forțându-mă să nu observ cât de mult îmi doream, de fapt, să-l cred.

– Nu te lăuda — nu te cunosc suficient de bine ca să cred asta.

I-am răspuns supărat. El mi-a răspuns cu un calm de neclintit.

– Eu îmi țin promisiunile.

S-a așternut o liniște bruscă. Dincolo de ploaie, câteva păsări ciripeau undeva. M-am sprijinit de tocul ferestrei și l-am privit cum fuma, retrăind ziua în care ne-am întâlnit prima oară.

Nu mi-am imaginat niciodată că l-aș lăsa pe acest bărbat în casa mea.

Conștientizând cât de aproape eram de a-mi pierde controlul, mi-am revenit brusc. Ce s-a întâmplat înainte să leșin era doar un accident – nu se va mai întâmpla și nu e ceva asupra căruia să mă gândesc prea mult. Mai presus de toate, el rămâne un adversar. La ce mai era nevoie să mă gândesc?

Hotărât, m-am ridicat în șezut și am spus:

– Dacă ai ceva de spus, spune. E nevoie să mă pregătesc de somn.

Stând drept, l-am privit în față. El mi-a aruncat o privire, apoi și-a stins țigara pe pervaz.

– Aveam de gând să aștept până când adormeai, apoi să te trezesc cu forța, dacă era nevoie.

A arătat spre noptieră.

– Ia asta dacă nu vrei să ai parte de o mutaţie. Un duș nu e întotdeauna suficient.

Pe măsuță se aflau niște capsule împachetate cu grijă. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi lua așa ceva — mi se părea ireal să le văd.

Dar ceea ce m-a surprins și mai mult erau următoarele lui cuvinte.

– Doar nu ai de gând să le porți cu tine peste tot, nu-i așa?

– De ce aș face asta?

El mi-a repetat întrebarea și a adăugat:

– Tocmai mi le-a adus asistentul meu. Am o mulțime de angajați gata să-mi îndeplinească orice dorință.

Da, desigur că ai.

Vorbea de parcă era ceva firesc, dar pentru mine, un simplu civil, era absurd. Și nu s-a oprit aici.

– De ce mi-ai adus asta? am întrebat, încă suspicios. De parcă ar fi anticipat întrebarea, mi-a răspuns cu calm.

– Am presupus că nu ai vrea să ai parte de o mutaţie…

S-a oprit din vorbit, apoi a continuat:

– Dacă ai vrea să fii un Omega, aruncă pastilele și culcă-te la loc.

– Nici gând. Nu vreau asta niciodată.

Am negat imediat. Eram un Beta. Nu m-aș transforma niciodată — nu aș deveni niciodată o pradă care să moară ca un Omega.

Am strâns sticla de parcă aș fi vrut să demonstrez asta și m-am îndreptat spre baie. În câteva minute, am înghițit o capsulă și am băut două căni de apă, apoi m-am întors. Nathaniel încă aștepta în același loc. M-am așezat intenționat pe pat, păstrând o distanță între noi.

– Nu ai așteptat doar ca să-mi dai asta.

Cu brațele încrucișate defensiv, l-am provocat.

– Ce vrei de la mine?

Nathaniel și-a strâns ochii. M-am încordat în interior, dar mi-am păstrat postura și am așteptat, pregătindu-mă să nu fiu șocat de orice ar fi urmat să spună Nathaniel Miller.

– Un partener de sex.

– Poftim?!

Chiar dacă eram pregătit pentru asta, mintea mi s-a blocat la auzul cuvintelor lui. Oare am auzit bine?

– Ce ai spus? am întrebat, pe jumătate neîncrezător. El mi-a răspuns pe acel ton leneș, atât de cunoscut.

– Dacă devii partenerul meu sexual, îți voi cumpăra o vilă cu vedere spre Central Park, în locul acestei camere mizerabile.

L-am privit cu gura căscată.

Ce naiba am auzit?!

Deși nu-mi venea să cred ce auzeam, știam totuși că am auzit bine. Primul gând care mi-a trecut prin minte era că acest bărbat era cu adevărat un Alfa Extrem. Mi-am luat o expresie serioasă și i-am spus:

– Probabil că feromonii tăi ți-au dat creierul peste cap. Ar trebui să mergi la un doctor.

– Peste cap? Sunt perfect normal.

În mod imprevizibil, a râs scurt. Simțindu-mi neîncrederea, a adăugat pe un ton mai blând:

– Îmi elimin feromonii periodic. E o regulă de familie – prin orice mijloace necesare.

Chiar dacă era adevărat, părea imposibil.

– Ai uitat că sunt un Beta?

I-am pus cea mai fundamentală întrebare, iar el mi-a răspuns firesc:

– Asta nu contează.

Mi-a răstălmăcit întrebarea de parcă nu era mare lucru.

– Te deranjează faptul că suntem diferiți din punct de vedere biologic?

Părea sincer, ceea ce m-a lăsat pentru o clipă mut — iar el a observat imediat.

– Mă bucur că ești homosexual.

Amuzamentul din vocea lui m-a determinat să tresar, pierzându-mi echilibrul.

– Ce vrei să… Ce vrei să spui?

Am bâlbâit, umilit. Amintirile din noaptea trecută mi-au trecut fulgerător prin minte.

El știa de la bun început de ce eram la clubul acela, dar s-a prefăcut că nu știe nimic. Nu era de mirare — indiferent dacă am mers cu adevărat după un client sau nu, el probabil că ştia locul înaintea mea.

Deși eram zguduit, am refuzat să-mi arăt slăbiciunea. Mi-am ridicat bărbia și i-am răspuns pe un ton tăios:

– Nu fac sex cu orice bărbat. Îmi aleg partenerii cu grijă.

Răspunsul meu sugera că el nu era demn de mine, dar reacția lui era una indiferentă. Nu s-a încruntat și nici nu a părut dezamăgit; în schimb, m-a privit curios și a vorbit încet.

– Înțeleg… îți alegi partenerii…

– Ce era reacția aia?

M-am încruntat la cuvintele și expresia lui pline de subînțelesuri, apoi mi-am dat seama – cum aflase adresa mea?

– Era doar ghinion în seara aceea. Nu se întâmplă aproape niciodată.

Am vorbit pe un ton deliberat sec, deși nu mi-am putut ascunde ruşinea, iar cuvintele mi-au ieșit mai dure decât intenționasem.

– Mai important, de ce e asta “noroc”? Ce legătură are faptul că sunt homosexual cu tine?

El a răspuns calm, ca întotdeauna.

– Pentru că nu trebuie să te conving să faci sex cu mine.

M-am trezit repetând aceeași replică.

– Ți-am spus – eu îmi aleg partenerii.

Nu era chiar o minciună. Era doar unul dintre numeroasele motive.

– Nu mă interesezi.

În fața acestui refuz sec, am tăcut. Nici Nathaniel Miller nu a spus nimic. Ne-am privit unul pe celălalt în tăcere. Mintea mi-a zburat înapoi la câteva ore mai devreme, când îmi lipisem buzele de ale lui ca și cum eram posedat. Pulsul mi s-a accelerat, dar m-am forțat să revin în prezent și am schimbat repede subiectul.

– Poți să pleci acum, te rog? E nevoie să mă spăl de feromonii tăi și să dorm. Mâine trebuie să mă duc la muncă.

Ultima frază avea un dublu înțeles: grăbește-te și pregătește-te și tu de somn. Nathaniel mi-a privit chipul neliniștit pentru o clipă, înainte de a vorbi cu acel ton leneș.

– Mai am o propunere.

– Ce mai e acum?

Începeam să devin nerăbdător. Ce prostii o să mai spună acum?

– Alătură-te firmei mele.

A urmat o altă tăcere neplăcută. M-am uitat fix la fața lui, mut.

– Ce ai spus?

După nişte clipe de pauză, am reușit în sfârșit să cer lămuriri. În ciuda faptului că îmi arunca bombe, Nathaniel și-a dus calm țigara la buze.

– Renunță la meseria de procuror și vino să lucrezi pentru firma mea. Nu e nevoie să te chinui fără să primești nimic în schimb.

Aruncă o privire în jurul studioului meu. Chiar dacă aș măsura lungimea sa pe diagonală la maxim, cu pasul lui lung ar parcurge-o în cel mult cinci pași.

Cu siguranță m-ar plăti generos.

Era o tentație uriașă – dar părea o capcană.

– Tatăl meu e un criminal.

Am spus sec. Nathaniel mi-a întâlnit privirea fără să pară surprins.

– Știu.

Văzându-i reacția imperturbabilă, m-am gândit: “Desigur”. Ar fi absurd să-mi propună să mă alătur firmei de avocatură Miller fără să-și fi făcut temele. Probabil știe totul despre mine – cel puțin ceea ce se vede la suprafață.

Deși s-ar putea să nu știe despre noaptea aceea de la bar.

– De ce? E vreo problemă? a întrebat din nou, cu voce rigidă.

– Dar de ce mi-ai făcut oferta aceea?

O parte din mine se întreba dacă nu cumva își bătea joc de mine – dar următorul său răspuns era complet imprevizibil. A expirat încet, apoi a răspuns fără ezitare.

– Pentru că ești competent.

Nu am putut să-mi ascund șocul la auzul acelor cuvinte venite din partea lui.

– Tocmai ai spus asta?

A râs ușor și m-a întrebat la rândul lui:

– Vrei să repet? Ești competent. Cred că, dacă te vei alătura firmei mele, vei aduce sume uriașe de bani.

Nu aveam nicio idee ce anume îmi adusese o astfel de apreciere în ochii lui. Eram doar unul dintre mulţimea de procurori banali – în afară de faptul că făcusem sex cu el.

– Ai toți banii ăia – și totuși ai nevoie de mai mulți? l-am întrebat, nemulțumit. El a răspuns fără să stea pe gânduri:

– Banii sunt un lucru bun. Oferă-mi o sută de dolari și aș sta la coadă să-ți ling tălpile pantofilor.

Nu era un răspuns care să-mi placă, dar era adevărul. Am tăcut.

– Deci… asta e oferta ta?

Părea mulțumit de reacția mea, zâmbind.

– Mă refuzi?

– Da, te refuz.

– De ce?

De parcă mi-ar fi anticipat răspunsul, m-a întrebat calm. I-am răspuns la fel de calm.

– Cineva trebuie să-i protejeze pe cei slabi de avocați corupți ca tine.

– Ha, ha, ha!

A izbucnit în râs – un râs sincer, plin de bucurie, pe care nu-l mai auzisem până atunci. Eram din nou luat prin surprindere. Râdea de parcă se bucura cu adevărat de fiecare clipă.

– Ce păcat. Ar fi trebuit să te descopăr înainte să absolvi.

– Ăsta e ghinionul tău, am răspuns eu firesc.

– Și al meu, de asemenea.

Nathaniel a tras un fum adânc din țigara rămasă, vârful incandescent pulsând înainte să se stingă. A stins-o de marginea biroului meu și a spus:

– E păcat că toate propunerile mele erau respinse.

Era clar că nu avea nicio intenție să mă convingă în continuare. Mă întrebam dacă cele două oferte ale lui erau sincere – sau doar cuvinte goale pentru a-mi observa reacția. Oricum era, răspunsul meu nu s-ar fi schimbat…

Înainte să apuc să mă gândesc mai mult, Nathaniel a luat sacoul pe care îl aruncase peste un scaun. Îmbrăcându-l cu o ușurință dobândită prin practică, s-a întors spre mine și a înclinat capul în semn de rămas-bun.

– Ei bine, domnule procuror Jin, până data viitoare.

Am rămas tăcut, cu brațele încrucișate. Privindu-i pașii oarecum nesiguri prin cameră, m-am întrebat dacă oboseala de ieri îi solicitaseră piciorul rănit. Sprijinindu-se pe baston, și-a mutat greutatea încet în timp ce închidea ușa în urma lui. Rămas singur în studioul meu, am expirat în sfârșit adânc și m-am lăsat să cad pe pat. Pulsul îmi bătea cu putere în urechi.

“Ești competent.”

Acele cuvinte îmi răsunau în minte. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că mi-ar spune așa ceva – după ce mi-a propus să fim parteneri de sex. Era o enigmă: mai întâi mi-a cerut să fac sex cu el, apoi mi-a solicitat competențele profesionale. Ce voia cu adevărat? Un iubit, un coleg sau ambele? Astea erau nişte întrebări la care nu puteam răspunde.

– Nathaniel Miller…

I-am mormăit numele, apoi mi-am trecut mâinile prin păr, enervat. Gâfâind, m-am îndreptat spre chiuvetă, am clătit paharul de plastic de șampanie, l-am umplut din nou și am băut apă. Când am pus paharul jos, ceva mi-a atras atenția. Mucul de țigară pe care Nathaniel îl stinsese zăcea încă pe birou. Am întins mâna după cartea de vizită necunoscută și ornamentată de lângă el. Cartonul rigid și gros strălucea în lumină. Pe ea era un singur număr de telefon și un nume pe care nu era nevoie să-l citesc de două ori.

Nathaniel B. Miller.

Am rămas o clipă lungă cu privirea fixată pe cartea de vizită, apoi am rupt-o încet în două și am aruncat-o la gunoi. Jocuri ridicole.

Am dat din cap și am intrat sub duș. M-am spălat și m-am frecat mai tare și mai mult decât de obicei, de parcă eram hotărât să îndepărtez orice urmă a lui. În cele din urmă, m-am băgat înapoi în pat.

Când m-am trezit a doua zi dimineață, mi-am dat seama că va fi nevoie să plătesc prețul pentru propria mea imprudență.

– Doamne, domnule procuror. Ce naiba s-a întâmplat cu dumneavoastră?

Procurorul stagiar mi-a privit cu gura căscată fața în clipa în care am ajuns. Era singura reacție rezonabilă, având în vedere că am venit la muncă la timp, deși am avut febră toată noaptea. Părul îmi stătea în toate direcțiile; costumul era șifonat; nici măcar nu am reuşit să-mi leg cravata; iar trei nasturi ai cămășii albe erau descheiați. În timp ce îmi puneam la gât cravata îndesată în grabă în servietă, și încercam să-mi aranjez haina, el mi-a pus o ceașcă de cafea pe birou.

– Arăți groaznic. Nu aveai nevoie de mai multă odihnă? m-a întrebat el, îngrijorat. I-am zâmbit ruşinat. Pedeapsă divină, m-am gândit, în timp ce același refren îmi răsuna în minte – atâtea motive pentru a fi pedepsit: prefăcându-mă bolnav ca să chiulesc de la muncă, făcând sex cu oricine din disperare și, dintre toți bărbații, tocmai cu Nathaniel Miller…

Numărându-le nu determina decât să-mi alimenteze și mai mult disprețul de sine, așa că m-am oprit. Am băut trei cești din ceaiul ei special din plante înainte de a începe munca, dar nenorocirea nu s-a oprit aici. Buzele îmi erau crăpate, iar de fiecare dată când deschideam gura, rănile mă înțepau atât de tare, încât nu puteam să nu gem. Chiar și cu unguent, simțeam că mă așteaptă zile întregi de suferință, iar febra mea refuza să scadă, în timp ce trupul meu devenea din ce în ce mai slăbit.

– Ar trebui să te limitezi la ceaiul de plante, mi-a spus el, înlocuind cafeaua abia atinsă cu o altă ceașcă de ceai. Apoi a așezat lângă el un bilet scris de mână. Am băut ceaiul aburind și am suspinat ușurat înainte să arunc o privire la bilet – și am încremenit.

– Nenorocitul ăla – nu, Miller – a sunat?

La întrebarea mea, ea a clipit ca și cum tocmai și-ar fi amintit.

– Da. Domnul Miller a sunat. Nathaniel Miller – un avocat.

Numele lui mi s-a înfipt cu forța în mintea mea febrilă. M-am încruntat, iar el mi-a explicat repede:

– A spus că a înțeles când i-am spus că ți-ai luat concediu medical din cauza unei răceli. Nimic altceva.

Am vorbit cu o clipă întârziere.

– O răceală – ai spus că eram bolnav și că mi-am luat liber?

– Da… nu asta ar fi trebuit să spun?

A adăugat el nervos, iar eu am dat încet din cap.

– Nu, voiam doar să confirm. Am înțeles. Asta e tot?

– Da. Am notat motivul lângă numele lui.

Am dat din cap, iar el a ieșit din birou. Odată ce ușa s-a închis, am scos un suspin de nemulțumire.

Am spus că sunt bolnavă – și totuși el a adus șampanie? Era absurd. De parcă ar fi știut că am inventat boala. Nu-i păsa dacă eram bolnav, sau pur și simplu își bătea joc de mine?

Gândurile îmi zburau în toate direcțiile, dar eram prea epuizat ca să găsesc răspunsuri. Am înghițit ultima gură de ceai și am strâns dosarul din fața mea. Oricare era motivul, deja plăteam pentru greșelile mele – nu era nevoie să mai stau pe gânduri. Am încercat să mă concentrez la muncă, dar mi-am dat seama că citisem aceeași frază de cinci ori. Cu un geamăt de durere, m-am prăbușit pe birou.

Până după-amiază, starea mea era atât de proastă, încât literele mi se estompau în fața ochilor. În cele din urmă, procurorul stagiar s-a întors cu apă caldă în loc de ceai.

– Chiar cred că ar trebui să te odihnești mai mult, domnule procuror. Dacă rămâi aici, nu te vei vindeca și nici nu vei rezolva cazul. Nu vei face decât să pierzi timpul și să-ți agravezi starea.

Avea dreptate. Munca excesivă nu ar determina decât să-mi prelungească boala. Mi-am umezit gura uscată cu apă și am suspinat.

– O să plec mai devreme azi. Ne vedem mâine.

– Nu te forța nici mâine – vino la birou doar dacă te simți în stare.

Am lăsat în urmă îngrijorarea lui și am ieșit din birou. Nu-mi mai amintesc prea bine cum am ajuns acasă: îmi amintesc că m-am împiedicat până la stație, am ațipit în tren, m-am trezit cu greu la stația mea, apoi am parcurs restul drumului pe jumătate adormit. Am avut norocul ca niciun hoț să nu mă abordeze și, după ce am greșit codul de la ușă de trei ori, am reușit să intru. Punându-mi telefonul și portofelul subțire în buzunar, m-am minunat în tăcere de norocul meu.

Gata cu distragerile.

Ultimele pastile de răceală de pe chiuvetă erau de mult expirate, iar mie îmi lipsea energia să mai cumpăr. În schimb, am înghițit pastilele expirate cu apă de la robinet. Apartamentul înghesuit părea mai mare decât de obicei. M-am clătinat până la pat, mi-am dat jos haina și jacheta și m-am prăbușit pe cearșafuri. Cu ochii închiși, am simțit o oarecare ușurare; am făcut bine că am urmat sfatul procurorului stagiar. Expirând adânc, am alunecat în somn, convins că un pui de somn mă va ajuta…

Dar atunci am auzit un sunet îndepărtat. Mi s-a strâns fruntea, dar nu mă puteam mișca. Încă întins, cu febră, l-am auzit din nou – mai tare și mai distinct de data asta. Abia după al treilea sunet mi-am dat seama că era soneria de la ușă.

Cine naiba…?

Nu așteptam pe nimeni. Un agent de vânzări? Administratorul clădirii? Orice era, nu eram în stare să mă ocup de vizitatori. Dacă îl ignoram, aș fi leșinat de epuizare. Dar asta era doar o iluzie.

– La naiba!

Când soneria a sunat din nou – cine știe de câte ori – m-a trezit în sfârșit brusc. Înjurându-l pe cel care insista să sune la ușa unui apartament gol, am scrâșnit din dinți și m-am îndreptat cu pași grei spre ușă. Febra m-a determinat să mă clatin de două ori, dar furia m-a ținut pe picioare. Am ajuns la clanță în timp ce sunetul neîncetat al soneriei răsuna în jurul meu. Cu un strigăt, am deschis ușa cu putere.

– Du-te naibii, ticălos mizerabil! am urlat cu o voce răgușită – mai degrabă un zumzet de țânțar decât un răget. Eram mortificat, dar ceea ce m-a șocat și mai mult era bărbatul de la ușa mea. Degetul lui încă se odihnea pe sonerie. Sunetul persistent plutea în aer ca o muzică de fundal. M-a privit fix și a lăsat un zâmbet lent și subțire să i se întindă pe buze.

– Bună ziua, domnule procuror.

Era vocea joasă a lui Nathaniel Miller, amestecată cu acel sunet nesfârșit. Am clipit, uimit, în timp ce el a adăugat calm:

– Arătați bine azi.

Cu aceste cuvinte, și-a ridicat degetul de pe sonerie – iar sunetul s-a oprit. O tăcere neplăcută s-a așezat între noi.

“Ce naiba caută el aici?”

Doar acest gând mi-a trecut prin minte în acele câteva clipe de tăcere. Simteam capul greu, încețoșat de febră. Nu puteam decât să clipesc slab, înainte de a-mi aduna puterile și a întreba:

– Ce vrei, mai exact?

Ca și cum aș fi murit de sete, vocea mi s-a stins. Nathaniel Miller a răspuns calm:

– Știam că vei fi acasă.

Tonul lui spunea: “Desigur.” Am scos un suspin scurt și amar.

– De obicei, când cineva se află în starea asta, înseamnă că nu e apt să primească vizitatori.

Era clar că nu avea de gând să plece. În schimb, a aruncat o privire semnificativă peste capul meu, inspectând studioul, apoi s-a întors cu un zâmbet.

– Nu ți-am spus că nu mă deranjează dacă sunt trei?

M-am încruntat, nedumerit.

– Despre ce vorbești? am spus cu voce răgușită.

Văzându-mă sprijinit de ușă, m-a întrebat, cu o curiozitate sinceră:

– Nu ai primit pe altcineva?

– Poftim?!

Eram prea uimit ca să fac vreo glumă. În schimb, am suspinat și mi-am apăsat o mână pe frunte, înțelegând abia atunci ce voia să spună: a crezut că eram cu alt bărbat – de aceea sunase neîncetat la sonerie.

Totuși, de ce să facă atâtea eforturi? Oare a venit până aici doar ca să facă sex cu mine?

– Stai… hei!

Pierdut în gânduri, abia am observat că a trecut pe lângă mine și a intrat. Uimit, am rămas pe loc, privindu-i spatele în timp ce intra în casa mea.

Nenorocitul ăsta!

Strângând din dinți, am trântit ușa. Epuizat și febril, n-am putut să nu-i spun:

– Nimeni nu te-a învățat bunele maniere? Nu poți să dai buzna în casa cuiva fără permisiune!

Acuzația mea răgușită abia l-a tulburat. El a răspuns, de parcă protestul meu nu ar fi însemnat nimic:

– Nici să te prefaci că nu eşti acasă când eşti chiar acolo nu e politicos.

– Ți-am spus că sunt bolnav! am răbufnit, cu furia în flăcări.

– De ce aș fi acasă la ora asta? Crezi că am plecat mai devreme doar pentru sex?

El a răspuns indiferent:

– Nu erai liberă ieri, pretinzând că ești prea bolnav?

Vorbele lui m-au lăsat mut. Deci ăsta era prețul pentru a mă preface că am o răceală o zi: prăbușirea totală a credibilității. Era clar că nu mă crezuse niciodată, de aceea a adus șampanie fără ezitare… iar eu arătam bine când a venit.

Am meritat-o.

Mi-a scăpat un geamăt. Deși mă simțeam groaznic, urmările zilei de ieri mă determinau să fiu incapabil să mă cert. Cine ar fi crezut că o singură minciună ar putea distruge încrederea atât de complet?

– Azi spun adevărul.

Am mormăit slab, deși nici eu nu aveam încredere în cuvintele mele. Totuși, era nevoie să o spun:

– Chiar sunt bolnav. Am răcit.

El a ridicat din umeri, neimpresionat.

– E doar o răceală.

– Ah!

Am suspinat din nou, uluit — până când mi-am amintit de genul lui. Alfa extremi nu răcesc. Nu doar răcelile, ci aproape orice boală. Am auzit că se îmbolnăveau ocazional la bătrânețe, odată ce nivelul de feromoni scădea, dar chiar și atunci, șansele erau astronomic mai mici decât la oamenii banali. Trăsătura lor — să trăiască mai mult, să rămână mai tineri — se apropia de suprauman.

Cu amărăciune, mi-am dat seama de ghinionul meu: eram doar norocos că m-am născut cu această condiție, dar plăteam un preț atât de mare. Furia mi s-a adunat în suflet.

– Pleacă odată! Nu am de gând să fac sex cu nimeni în momentul ăsta. Nici cu tine, nici cu altcineva. Nu poți să înțelegi? Sunt bolnav – doar o răceală! Tu n-ai fost niciodată bolnav în viața ta, nemernic arogant…

– Chrissy Jin?

Dintr-odată, m-am simțit de parcă trupul meu plutea. Nathaniel Miller mi-a strigat numele surprins — dar apoi silueta lui s-a estompat din viziunea mea, iar conștiința mi s-a stins.

Atât de cald…

O senzație de confort blând și învăluitor m-a cuprins. Un parfum slab și plăcut plutea în aer. Am expirat liniștit și m-am întors pe o parte – doar pentru a simți pe obraz o senzație rece și netedă pe care nu o mai simțisem niciodată.

Poftim?!

Am deschis ochii puțin și am clipit, nedumerit, privind împrejurimile pe care, din câte îmi aminteam, nu le mai văzusem niciodată. Tavanul se înălța foarte sus; camera era vastă în comparație cu studioul meu înghesuit. Pereții de un albastru pal păreau reci, dar revigoranți. Patul enorm pe care zăceam părea prea frumos ca să fie adevărat — atât de moale încât mă întrebam dacă încă visam. Când vârfurile degetelor au atins cearșaful, am zărit o branulă în brațul meu. Urmărind linia transparentă în sus, am văzut o pungă de perfuzie din care picura încet lichid.

Ce naiba?

Am cercetat camera cuprins de panică. Dincolo de fereastra deschisă, de la podea până la tavan, se întindea un cer nesfârșit. Mobilierul minimalist și opulența patului îmi arătau clar că nu eram într-un spital. Atunci, unde mă aflam?

Am încercat să mă ridic în șezut, dar amețeala m-a forțat să mă întind din nou. O durere de cap copleșitoare m-a apăsat. Am înăbușit un geamăt, strâmbându-mă, când s-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Încordându-mă, m-am întors chiar în momentul în care ușa s-a deschis — și a intrat ultimul om la care mă așteptam.

– Te-ai trezit! a mormăit Nathaniel Miller fără nicio emoție, apoi făcu un pas înainte. Sprijinindu-se cu o mână de baston, ținea o tavă în cealaltă — o imagine ciudat de cunoscută.

L-am privit cu ochii larg deschiși, fără să scot un cuvânt, în timp ce el regla perfuzia cu o ușurință dobândită prin practică și m-a întrebat:

– Te simți mai bine? Ţi-am adus ceva de mâncare.

am trecut prin atâtea lucruri, încât nu știam de unde să încep. Adunându-mi puterile să mă ridic, încă luptându-mă cu febra, am întrebat cu precauție:

– Ce s-a întâmplat…? Unde sunt?

Gâtul meu uscat m-a forţat să mă opresc. Am adăugat, pe jumătate neîncrezător:

– Asta… e casa ta?

El a răspuns calm:

– Atelierul tău e mult prea mic.

– Aşa e…

Eram prea uimit ca să mai spun ceva. Așezându-mi o mână pe față, am inspirat adânc. Nathaniel a pus tava pe măsuța de lângă pat și a spus:

– Bea niște apă. Hidratarea te ajută. După ce ți se termină perfuzia, ar trebui să-ți iei medicamentele. Ai gâtul umflat, dar odată ce îți va scădea febra, starea se va îmbunătăți. Două sau trei zile ar trebui să fie suficiente.

Calmul lui m-a surprins ciudat. Bunul simț spune să duci o persoană bolnavă la spital – de ce m-a adus aici? Iar tonul lui a înrăutățit totul, de parcă mi-ar fi ținut o prelegere. Poate că şi gândurile s-au văzut pe față, pentru că, brusc, a râs.

– Știai că am licență medicală?

Mărturisirea lui imprevizibilă m-a lăsat mut. Era medic?

– Deci tu mi-ai pus perfuzia asta?

Am ridicat brațul cu perfuzia, iar el a răspuns:

– Majoritatea venelor se află în locuri similare — nu era dificil.

Din nou, a vorbit de parcă nu era mare lucru, ceea ce nu determina decât să-l provoace să pară și mai arogant – de parcă ar fi spus: “Dacă nici măcar asta nu poți face, ai putea la fel de bine să fii o maimuță.”

– De ce m-ai adus la tine acasă? Chiar dacă ai licență medicală, oamenii nu duc de obicei pe cineva în starea asta la urgențe? Sau tu aduci mereu bolnavi acasă?

Deși știam că Nathaniel Miller nu putea fi motivat de o compasiune nemărginită, era nevoie să întreb. Nu găseam nicio altă explicație pentru faptul că mă adusese aici. El a râs ironic.

– Ești prima persoană pe care am adus-o vreodată la mine acasă. Poţi să crezi sau nu.

Asta a determinat ca totul să fie și mai greu de înțeles. Nu mi-am putut ascunde confuzia când l-am întrebat:

– Atunci de ce ai…?

El a aruncat o privire în jurul camerei și și-a repetat remarca de mai devreme.

– Nu m-ai auzit? Micuța ta gaură era pur și simplu prea strâmtă pentru mine.

Desigur că l-am auzit, doar că mi se părea imposibil de crezut motivul ăsta.

Totuși, îi eram recunoscătoare că nu m-a dus la spital. Cu datoriile care se adunau pentru reparațiile mașinii și toate celelalte, dacă eram nevoit să plătesc și o factură de la urgențe, aș fi putut ajunge în faliment.

– Nu o să-mi trimiți o factură pentru tratamentul ăsta, nu-i așa? am întrebat cu precauție, imaginându-mi ce era mai rău. Părea prea meschin ca să facă așa ceva — deși avocații erau cunoscuți pentru tacticile lor atunci când doreau să distrugă pe cineva.

Nathaniel a râs în mod ciudat.

– Păi, cine știe…

Mi-am ținut respirația fără să-mi dau seama, calculând în minte ce preț i-aș putea datora. Ce voia Nathaniel Miller și ce puteam eu să-i ofer.

Apoi, imprevizibil, a ridicat mâna. Eram luat prin surprindere și am încremenit când mâna aceea mare s-a îndreptat spre mine. Inima mea bătea cu putere, iar toată culoarea mi s-a scurs din față. Mi-au trecut prin minte amintiri cu acea mână care încerca să-mi scoată ochiul, căldura apăsătoare pe care o simțisem prin corneea mea subțire. Un fior de teroare mi-a parcurs șira spinării până când am rămas complet paralizat.

Poftim?

Spre uimirea mea, mâna lui mi-a atins fruntea. Am clipit confuz, în timp ce Nathaniel se uita la mine și îmi vorbea cu același ton calm.

– Ţi-a scăzut febra.

Eram luat prin surprindere de căldura imprevizibilă a mâinii despre care eram sigură că îmi va scoate sânge. Privind în urmă, totul avea sens. Oricât de crud era genul lui Nathaniel Miller, el era totuși om — și, desigur, mâna lui era caldă. Pur și simplu nu o simțisem niciodată înainte.

Amăgit de un moment de uimire, abia am reușit să dau din cap când el a continuat:

– Perfuzia ar trebui să se termine în aproximativ trei ore. Te deranjează vreun loc anume?

M-a întrebat, dar n-am putut răspunde imediat. După o clipă de ezitare, am dat din cap.

– Nu, mă simt bine.

Voiam să-i mulțumesc, dar nu reușeam să scot cuvintele. În schimb, i-am pus o întrebare absurdă.

– De ce ai devenit avocat? Ai o licență medicală de lux.

Am zâmbit ironic, iar Nathaniel și-a strâns un colț al buzelor într-un zâmbet ironic caracteristic.

– Nu era prea distractiv.

M-am încruntat, iar el a adăugat firesc:

– Să vezi oameni vii plângând e mai interesant decât să-i tai și să-i coși pe cei inconștienți. Cred că asta e vocația mea.

Nathaniel Miller a adăugat apoi, de parcă mi-ar fi citit gândurile:

– Dacă ai ceva de spus, spune.

– Nenorocit bolnav! am spus fără ezitare, apoi am continuat dur:

– De asta ai apărat un violator și un criminal. Tu, ratatule, probabil că ai simțit o oarecare afinitate, nu-i așa? Ai amenințat chiar și familia victimei ca să obții rezultatul dorit. Probabil te simți grozav, nu-i așa? Ai devenit avocat doar ca să vezi oamenii plângând!

Furia mea reprimată a explodat. În timp ce-mi dădeam frâu liber furiei, mi se învârtea capul. Ca să-mi opresc amețeala, mi-am mușcat buza de jos și l-am privit cu toată puterea, așteptându-mă la o replică ironică sau la un rânjet enervat.

În schimb, Nathaniel a râs scurt și imprevizibil. Surprins, am încremenit — iar el a vorbit.

– A vedea doar o singură față a lumii îți încețoșează uneori viziunea.

– Ce naiba tot spui acolo?!

Chiar și în timp ce aruncam insulte, calmul lui indiferent nu determina decât să-mi alimenteze furia. Totuși, el a continuat să vorbească.

– Spun că Anthony Smith s-ar putea să nu fi fost o victimă atât de nevinovată pe cât crezi tu.

Era evident. Nimeni nu era fără cusur.

– Dar chiar și așa, nu merita să fie violat și ucis.

Protestul meu încăpățânat nu a stârnit decât un zâmbet din partea lui.

– Poate că da.

Nu m-am putut abține să nu-mi strâmb fața. Ce încerca să spună?

Chiar în acel moment, chipul doamnei Smith mi-a trecut prin fața ochilor, iar Nathaniel a vorbit din nou.

– Nu mai pot face nimic. Ești liber să pleci oricând.

Atunci am observat – cuvintele lui generoase erau însoțite de mâna lui, care regla clema perfuziei. Picurarea constantă a lichidului s-a accelerat brusc. O senzație înfiorătoare de lichid rece mi-a străbătut venele și, când mi-am ridicat privirea spre el, am observat seringa goală de pe tava pe care o adusese.

Abia atunci mi-am dat seama de ce se prefăcuse că îmi ia temperatura cu mâna în loc să folosească un termometru: ca să-mi distragă atenția în timp ce îmi introducea substanța în perfuzie.

Groaza și furia m-au cuprins în timp ce îl priveam cu o privire furioasă, dar nu am rezistat mult.

– Nemerni…

Nici măcar n-am apucat să termin cuvântul “nemernic” înainte ca şi conștiința mea să se întunece.

– Ah!

Un geamăt mi-a scăpat de pe buze când mi-am revenit. Am deschis ochii încet, dar era deja întuneric — se lăsase noaptea.

Cât timp am dormit?

M-am ridicat clătinându-mă și mi-am dat seama că ceva atârna de brațul meu. Evenimentele de dinainte de a-mi pierde cunoștința mi-au revenit în minte și am privit îngrijorat în sus, văzând că punga cu perfuzie era aproape goală.

– Ah!

Am scos un suspin scurt, plin de neîncredere. Răceala îmi trecuse — nu mai aveam dureri de cap, nici febră. Am simțit un val de enervare și dezgust față de mine însumi pentru că îi eram datoare acelui bărbat.

Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Nathaniel Miller nu ar fi venit să mă caute de la bun început.

Cu acest gând, am încetat să mai trag de timp și m-am dat jos din pat. Trebuia să prind un taxi și să plec de aici înainte să-și dea seama.

Am închis clema și am luat în mână punga goală de perfuzie, apoi m-am furișat spre ușă – doar ca să încremenesc din nou. Nu aveam pantaloni.

– La naiba!

O înjurătură mi-a venit pe buze, dar s-a stins acolo. Toată puterea mi s-a scurs și m-am prăbușit pe marginea patului.

Ce naiba era în capul ticălosului ăla?

Ceva de genul ăsta se mai întâmplase și înainte. Măcar încă aveam cămașa și lenjeria pe mine.

Dar nu puteam ieși așa. De fapt, habar n-aveam unde erau hainele mele. Singura mea opțiune era să-l înfrunt din nou pe Nathaniel Miller.

– Of…

Am expirat adânc și m-am ridicat din pat. Momentele dinainte de a-mi pierde cunoștința mi-au trecut prin minte: zâmbetul lui enigmatic, cuvintele lui.

“Anthony Smith s-ar putea să nu fi fost o victimă atât de nevinovată pe cât crezi.”

“Dacă va avea loc un proces, întreaga lume va afla. Nu poți lăsa asta să se întâmple. E nevoie să protejezi onoarea lui Anthony.”

Onoarea.

Onoarea lui Anthony Smith.

Motivul pentru care familia a acceptat o înțelegere chiar și în circumstanțe atât de favorabile.

Ce naiba era asta?

Un fior de groază mi-a străbătut șira spinării. Neavând timp să mă gândesc, m-am grăbit să ies din cameră.

– Poftim?!

Deși ieșisem în grabă, am îngcremenit în clipa în care am pășit în hol. În fața mea se întindea un coridor lung: un perete presărat cu uși, celălalt mărginit de o balustradă elegantă care cobora spre etajul inferior. M-am agățat de balustradă și m-am uitat peste ea — amețeala m-a cuprins la acea înălțime amețitoare. La primul etaj, sub un candelabru imens, se întindea un covor enorm, brodat manual pe care erau așezate o masă de marmură și canapele. Mobilierul minimalist și operele de artă umpleau spațiul într-o armonie care părea calculată cu precizie de un expert, dar totuși încântător de neregulată. Pentru o clipă, am rămas uimit. Așa se simțea arta spațiului?

Dar asta nu era tot. Când mi-am îndreptat privirea mai încet spre partea opusă, am zărit prin ferestrele care se întindeau de la podea până la tavan un cer nocturn și nesfârșit, precum și luminile orașului de dedesubt. Panorama se întindea până la nivelul la care mă aflam — peretele care dădea spre camera din care tocmai ieșisem era, la rândul său, un cadru panoramic al nopții. Proiectantul încorporase în mod conștient chiar orizontul în arhitectură, creând un spațiu care îmi dădea senzația că existam printre nori.

Aici locuia Nathaniel Miller, privind lumea de sus.

În acea clipă, am înțeles aroganța care probabil îi venea atât de natural. Încă de la o vârstă foarte fragedă, probabil că luase această viață ca pe ceva de la sine înțeles — întreaga lume — crezând că totul îi aparținea încă de la naștere. Nimeni nu i-o putea lua, iar el nu era nevoie să se zbată pentru a o păstra. Licența sa medicală, firma sa de avocatură, totul îi aparținea fără efort. Pentru un om ca el, viața era…

“Plictisitoare.”

Aproape că auzeam vocea plictisită a lui Nathaniel în capul meu, iar gândul acela mi-a lăsat un gust amar în gură. El n-ar fi înțeles niciodată cât de extrem de arogant era asta.

Deci.

M-am întărit sufletește și am ridicat capul. Nu puteam să-l las niciodată să mă învingă.

Nu mai era timp de pierdut. Mi-am ciulit urechile, dar doar o liniște de mormânt m-a întâmpinat. Niciun suflet nu se mișca. În mod uimitor, Nathaniel Miller mă lăsase singur și a plecat. Nu aveam să mai am o șansă mai bună să descopăr semnificația din spatele cuvintelor lui.

Am aruncat repede o privire la etajul de jos. Dincolo de zona de zi, ce se afla mai adânc în interior? Nu mai experimentasem – și nici măcar nu văzusem – vreodată un penthouse atât de vast, așa că era imposibil să-mi imaginez dispunerea lui.

Deci…

Mi-am evaluat situația. Încă nu aveam pantaloni. Oricât de ruşinos era, situația îmi oferea și o acoperire perfectă.

Aș putea spune că rătăceam pe acolo în căutarea pantalonilor mei.

Imediat ce m-am gândit la asta, am făcut o grimasă. La naiba, problema nu era doar lipsa pantalonilor. Cămașa prea mare îmi ascundea complet mâinile. Era enervant să arăt ca un copil care furase hainele unui adult. Mai rău, cămașa tot aluneca în jos. Știam exact a cui era — Nathaniel Miller mă dezbrăcase și mă îmbrăcase cu acea cămaşă. Poate că omisese pantalonii din lipsă de ceva potrivit, dar nu puteam scăpa de senzația de răutate. Era absurd să-i răscolesc casa în starea asta, dar nu puteam pur și simplu să stau degeaba.

Biroul, desigur.

Mi-l imaginam pe Nathaniel aducându-și munca acasă pentru a o rezolva în biroul său personal. Poate că se afla chiar acum în birou. Oricum era, aveam toată justificarea de care aveam nevoie. Am respirat adânc și m-am îndreptat spre cea mai apropiată ușă.

Am bătut la ușă și am așteptat un moment înainte să o deschid. Era un alt dormitor — probabil legat de cel în care am dormit eu. Am închis-o din nou și m-am îndreptat spre camera următoare, apoi spre următoarea.

La capătul coridorului de la etajul al doilea, am deschis ultima ușă și am scos un scurt suspin. Desigur, ceea ce căutam apare întotdeauna la final. În ciuda ironiei amare, nu aveam timp de lamentări. M-am grăbit să intru și am privit în jur. Un perete era acoperit de o bibliotecă înghesuită de cărți și dosare. Un birou mare din lemn de nuc era așezat cu spatele la fereastra panoramică, designul său curbat permițându-i celui care lucra acolo să-și odihnească privirea asupra orizontului.

Și acela probabil era realizat la comandă.

Am simțit o înțepătură de invidie, dar mi-am reamintit imediat de realitate: nu voi avea niciodată un birou ca acela.

Mai important, de ce mă aflam aici? M-am îndreptat repede spre computer și l-am pornit. În timpul scurtului interval de încărcare, am cercetat cu nerăbdare camera, lăsând ușa ușor întredeschisă, ca să pot reacționa la orice zgomot din exterior. Nicio explicație legată de căutarea pantalonilor nu ar fi ținut; aș fi spus că răsfoiam cărți din plictiseală. Am scos un volum la întâmplare de pe raft și l-am așezat pe birou, apoi am verificat computerul.

– La naiba!

Era blocat. Nu aveam niciun indiciu pentru a ghici parola — și mi-am dat seama că nici măcar nu știam data de naștere a lui Nathaniel Miller. Înfrânt, am oprit computerul și m-am întors la raftul de cărți, sperând să găsesc dosarele cazurilor. În timp ce scotoceam…

– O!

Nu m-am putut abține să nu scot o exclamație ușoară. Pe unul dintre rafturi, un rând de dosare negre stăteau aliniate ordonat în ordine alfabetică, etichetate pur și simplu cu A, B, C și așa mai departe. Inima mi s-a oprit la această priveliște.

Anthony Smith.

Gândindu-mă la el, am scos în grabă primul dosar. Așa cum mă așteptam, conținea teancuri groase de documente și fotografii care detaliau informațiile sale personale. Oare asta era cutia Pandorei?

Răsfoind paginile cu frenezie, am căutat numele lui Anthony — Anita Murray, Anthony Hall…

Da, iată-l. Mâna îmi tremura în timp ce treceam la pagina următoare, când…

Un sentiment înfiorător m-a cuprins, însoțit de un parfum dulce care umplea aerul. Am încremenit când vocea leneșă a lui Nathaniel s-a auzit în jurul meu.

– Domnule procuror!

Mi s-a tăiat respirația. Nathaniel Miller s-a aplecat aproape de mine și mi-a șoptit la ureche.

– Ce faci aici?

Un fir de sudoare rece mi-a curs pe șira spinării. Am înghițit în sec, simțindu-mă complet expus.

Mi-am ținut respirația și mi-am încruntat sprâncenele fără să-mi dau seama. Se spune că feromonii devin mai puternici odată cu emoțiile, dar, fiind un Beta, nu puteam să-mi dau seama ce însemna acest miros intens — furie sau, poate… dorință.

Ah…

Am expirat adânc înainte să-mi dau seama. Când respirația mea i-a atins pielea, am văzut cum sprânceana întunecată a lui Nathaniel Miller s-a crispat. Ochii lui lungi s-au îngustat ca răspuns, iar eu am simțit o presimțire a ceea ce urma să se întâmple.

– Nu mă atinge! am mârâit, cu tot trupul încordat.

– Ți-am spus că, dacă te mai impui vreodată asupra mea, te omor.

Vorbeam serios. Aveam mâinile goale, dar aș fi găsit o cale. Cu palma udă de transpirație de la strânsoarea pe care o exercitasem asupra raftului de cărți, l-am privit cu toată furia de care eram în stare. Dacă ar fi pus un deget pe mine, l-aș fi sfâșiat în bucăți.

Buzele lui Nathaniel s-au despărțit încet, leneș, iar șoapta lui joasă s-a strecurat printre ele.

– Chiar ai face asta?

Apoi, de parcă ar fi vrut să-mi ironizeze avertismentul, și-a lipit gura de a mea. Gura lui mare mi-a înghițit cu brutalitate buzele. Am încercat să trag aer în piept, deschizându-mi gura, dar el a profitat de ocazie și și-a băgat limba înăuntru. Am încercat să-mi încleștez dinții peste carnea care îmi pătrundea în gură — dar, în acel moment, mâna lui mare mi-a apucat părul cu brutalitate, înclinându-mi capul pe spate. Maxilarul mi s-a deschis incontrolabil.

– Ah… mmm…

M-am luptat din toate puterile, dar nu am reușit să-mi strâng maxilarul. În timp ce făceam încercări disperate și zadarnice, Nathaniel s-a aplecat peste mine, trecându-și limba cu îndemânare peste palatul meu și gâdilându-mi interiorul obrazului în timp ce continua sărutul. Am ripostat – mușcându-l de braț, aruncându-i pumni – dar el nu s-a clintit.

– Lasă-mă să plec.

Profitând de o scurtă ocazie, am încercat să strig, dar mi-a închis din nou gura. Nu mi-au scăpat decât gemete înăbușite.

I-am simțit respirația în gură în timp ce mă devora – și a râs. Râdea de mine sau din alt motiv?

Parfumul dulce mă învăluia mai intens ca niciodată. Cu fiecare inspirație disperată, îmi inunda simțurile și se adâncea în mine. Mă îmbăia în feromoni, de parcă ar fi vrut să mă înece în ei.

– Ah… mmm…

Sunete de neînţeles îmi scăpau de pe buze. Mi s-au epuizat forțele și m-am prăbușit pe podea. Pumnii mei fără vlagă i-au lovit brațul și umărul o dată sau de două ori – ca o reacție tardivă, dar atât de slabă încât abia se remarca, apoi mi-au căzut pe lângă trup.

Un val rece mi-a cuprins spatele. Mi-am dat seama că zăceam întins pe podeaua biroului, complet epuizat. Abia atunci buzele lui s-au desprins de ale mele.

Ah… ah…

Singurul sunet din birou era respirația neregulată, sporadică și haotică. Niciunul dintre noi nu vorbea; doar gâfâiam și ne priveam unul pe celălalt.

Nathaniel era primul care a rupt tăcerea.

– Nu mă provoca. Nu vreau să devin brutal.

Buzele lui senzuale străluceau de salivă. Aroganța lui a stârnit ultima scânteie de sfidare din mine.

– Tu m-ai provocat primul, ticălosule! am spus eu, strângând din dinți. El s-a încruntat și m-a întrebat, parcă nedumerit:

– Eu?

Ce tupeu. Nu aveam de gând să cedez.

– Anthony Smith.

– Ah.

La auzul acelui nume, Nathaniel Miller a suspinat în sfârșit, de parcă totul ar fi căpătat sens. Mi-a aruncat o singură privire, apoi și-a fixat ochii pe fața mea.

– Deci, te-ai jucat de-a detectivul ca să afli asta?

Totul la Nathaniel mă enerva, dar alegerea cuvintelor sale era cea mai rea. Ignorându-i avertismentul politicos, l-am provocat cu o voce dură.

– Crezi că aș sta acolo în tăcere după ce mi-ai făcut asta?

A părut surprins pentru o clipă, apoi a râs imprevizibil.

– O, Doamne, am uitat că pisicile sunt creaturi curioase.

– Ce glumă…

– Să mă opresc?

Tocmai când mă enervam din cauza absurdității lui, Nathaniel a spus ceva la întâmplare. În momentul meu de șoc, el mi-a smuls fără efort perfuzia cu care mă pregăteam să-l strangulez. L-am privit cu neîncredere, iar el a adăugat calm:

– Acum nu mai are niciun rost.

Nu se înșela — dar tonul lui calm mi-a răsucit măruntaiele. Nu mi-am putut ascunde furia, dar am observat bastonul lui zăcând pe podea. Când îl scăpase? Nu auzisem nimic. În timp ce se ridica, sprijinindu-se de baston, un gând mi-a trecut prin minte.

Oare încă îl mai doare piciorul?

În ciuda modului în care s-a ridicat fără efort, sprijinindu-se de baston, eram sceptic. Nu trecuse destul timp încât să poată merge fără ajutor până acum? Dacă nu…

– Să te duc eu, domnule procuror?

Vocea lui bruscă m-a adus cu picioarele pe pământ. Am ridicat privirea și l-am văzut pe Nathaniel stând cu o mână întinsă, ironizându-mă. Rușinea și sfidarea se luptau în mine în timp ce mă ridicam.

Apoi mi-am dat seama — toți nasturii de la cămașa pe care o purtam încă erau descheiați, cu excepția unuia. Acel singur nasture abia ținea cămașa prea mare pe umerii mei; restul atârna deschis, lăsându-mi umerii goi. Micul nasture dramatic părea absurd.

Nathaniel Miller mă privea cum îmi evaluam propria înfățișare dezordonată, de parcă ar fi așteptat momentul perfect pentru a râde.

Nu aveam decât o singură opțiune. Prefăcându-mă indiferent, am tras cămașa în sus și am vorbit cu o voce calmă.

– Unde sunt hainele mele?

Un colț al buzelor lui Nathaniel s-a ridicat într-un zâmbet, iar el a scos un suspin. M-a privit cum am încheiat ultimul nasture peste coapsă, apoi a vorbit.

– Hai să purtăm această conversație afară.

Mi-a întâlnit privirea — asta însemna că era nevoie să plec. Resemnat, am lăsat dosarele și am apucat punga goală de perfuzie, îndreptându-mă spre ușă. Aveam nevoie de o altă modalitate de a vedea dosarele acelea înainte de a părăsi casa asta.

Deci piciorul lui era într-adevăr afectat.

Mi-am amintit cum coborâse Nathaniel scările — cu bastonul în mână, fiecare pas trădându-i șchiopătatul. Când a ajuns la parter, i se formaseră picături de sudoare la tâmplă. Am decis să nu mai pun la îndoială asta. L-am urmat în tăcere, dar m-a condus într-un loc imprevizibil. Așteptând să-mi recuperez hainele, m-am trezit privind fix o zonă de bar somptuoasă.

Un dulap plin cu băuturi alcoolice și pahare se întindea de-a lungul peretelui. Lângă el se afla o pivniță mare de vinuri, iar între ele se întindea o masă de bar. Am rămas acolo, uimit, în timp ce Nathaniel așeza cu pricepere whisky-ul și paharele. A scos chiar și gheață din compartimentul frigiderului mini. Nu m-am mai putut abține.

– Când îmi dai hainele înapoi?

Vocea era dură. Nathaniel și-a dus paharul de whisky la buze cu un zâmbet ironic. Pentru o clipă, m-am gândit să plec pur și simplu – să mă duc la secția de poliție să cer ajutor. Mi-ar fi verificat identitatea și m-ar fi dus acasă…

Dar nu puteam. Era nevoie să aflu mai multe despre Anthony Smith. Era ceva mai mult în spatele acestui caz. Ce anume?

Am suspinat și mi-am dat părul încâlcit pe spate.

– Nu mai pierde timpul și spune-mi – ce vrei?

Oboseala îmi umplea vocea. Nu mai aveam putere pentru acest joc de-a șoarecele și pisica. Era timpul pentru o abordare directă.

Nathaniel își lăsă încet paharul pe masă.

– Vino aici, a mormăit el cu voce joasă.

– Mai întâi scoate perfuzia.

A adăugat cu un zâmbet abia schițat:

– Nu am de gând să te sufoc cu tubul perfuziei.

Eram vigilent pentru o clipă, dar Nathaniel Miller, care își întindea mâna din spatele mesei de bar, părea complet nepăsător. Probabil că știa că eram tensionat, însă ușoara ridicare a colțului buzei sale dovedea contrariul. În acea clipă, toată ostilitatea și furia mea s-au risipit și erau înlocuite de un sentiment de goliciune.

Oare rezistența mea disperată i se pare amuzantă?

Mi-am mușcat buza de jos și am făcut un pas lent înainte. La fiecare pas, el pur și simplu aștepta — cu mâna încă întinsă, neclintită.

Dar, în loc să-mi așez brațul pe mâna lui goală, l-am ținut ridicat în aer. Dacă aș spune că așezarea brațului meu pe mâna lui mi s-a părut ca și cum mi-aș pune gâtul pe spânzurătoare, toată lumea ar râde – și totuși nu m-am putut hotărî să-l las să-mi strângă încheietura. Nathaniel a chicotit liniștit, abia auzit, apoi și-a mișcat mâna și mi-a apucat încheietura.

Ce o fi crezut despre rezistența mea încăpățânată, când m-a prins atât de ușor?

Acum nu mai puteam să mă retrag. Stăteam pur și simplu acolo, simțind un fior sub strânsoarea lui. Nathaniel, ținându-mi mâna cu o mână, și-a agățat bastonul de bară cu cealaltă și a deschis sertarul alăturat. A scos un singur șervețel cu alcool, l-a așezat în picioare în colț și mi-a l-a întins. Am auzit zgomotul slab al ambalajului care se rupea și am văzut bumbacul alb și umed.

Amintindu-mi de sertarul plin de prezervative de la mine acasă, Nathaniel a așezat bumbacul pe masă și a început să-mi dezlipească bandajul de pe braț. Degetele lui lungi și delicate au îndepărtat cu pricepere acul și au apăsat bumbacul. Era ciudat de ușor să mi-l imaginez ca pe un doctor.

Privirile ni s-au întâlnit, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Și-a înclinat capul și mi-a studiat chipul. Încă o dată, feromonii lui pluteau subtil în jurul nostru. De ce să-și elimine feromonii atât de liber când știe că sunt un Beta? Trebuie să știe că asta nu schimbă nimic.

– Domnule procuror.

A vorbit încet. Expresia mi s-a schimbat fără să-mi dau seama. Observându-mă, m-a întrebat:

– Te doare?

În ciuda întrebării, am tresărit. Durerea din braț mi-a ajuns târziu la creier. Privind în jos, am văzut că locul pe care îl ținea devenise palid. Și-a încruntat sprâncenele și a aruncat o privire în lateral.

– Nu-ți poți controla forța. Apasă tu însăți.

Mi-a arătat mâna liberă. Am apăsat rana cu vata și mi-am tras brusc brațul înapoi. El și-a frecat fruntea și a suspinat.

Dintr-odată, acel bărbat arogant părea absurd de obosit. Dezorientat, am clipit și am aruncat o privire la ceas. Era deja trecut de ora 2:30 dimineața.

– Ai venit până aici acum?

La întrebarea mea, Nathaniel a făcut o pauză, apoi a vorbit indiferent:

– Am avut mult de lucru.

Și-a retras încet mâna și a zâmbit.

– Să îmblânzești o pisică sălbatică e de durată.

– Ajunge cu gluma asta – nu e amuzantă.

I-am oferit un sfat sincer. Nu aveam chef de glumele lui și am schimbat subiectul.

– Unde mi-ai pus hainele? E hobby-ul tău să dezbraci bărbaţii până la chiloți?

Am încheiat cu ironie. Așa cum mă așteptam, mi-a răspuns fără ezitare.

– Nu suport nimic murdar.

M-am gândit la pantofii lui imaculați, fără niciun fir de praf — și la restul casei lui, lustruită până strălucea. Amintindu-mi că şi-a pus papuci de casă, mi-am aruncat o privire la picioarele mele desculțe. Imaginându-și urmele pe care le-aș lăsa pe marmură, a adăugat:

– Așa arată mai bine.

Am ridicat privirea și am observat că ochii lui erau ațintiți undeva mai jos. Oare avea o slăbiciune pentru picioare? Neliniștit, mi-am dat seama că, de fapt, se uita chiar mai jos.

Nici gând.

Am încruntat sprâncenele, pe jumătate neîncrezător, când el a vorbit brusc:

– Vrei să mănânci ceva?

Surprins, am ridicat privirea și l-am văzut deschizând frigiderul. El să gătească? Ridicol…

Într-adevăr, a scos diverse sortimente de brânză, le-a feliat, apoi a presărat ciocolată pe farfurie. A adăugat biscuiți, a așezat platoul gata pregătit pe bar, iar eu am vorbit în sfârșit.

– Credeam că te referi la faptul că o să gătești.

Am zâmbit ironic la presupunerea mea absurdă. El a răspuns firesc:

– Ți-am spus că sunt obosit.

Mi-a umplut paharul gol cu whisky fără să mă întrebe, și-a turnat și el unul și l-a băut dintr-o singură înghițitură. Neavând chef de whisky, am luat o bucată de brânză. Aroma ei picantă și textura cremoasă s-au topit în gura mea. În timp ce o savuram, m-am trezit întinzând mâna după whisky. Arsura rece mi-a limpezit mintea.

Ceasul se apropia de ora 3 dimineața. În curând urma să se crape de ziuă. Urma să plec acasă — și s-ar putea să nu mai am niciodată o altă șansă. Acum era momentul.

– Vreau să aflu despre Anthony Smith.

Nathaniel s-a oprit brusc, în timp ce turna. A ținut sticla de whisky în aer, s-a uitat fix la mine și n-a spus nimic. Am insistat:

– Ce știi tu și eu nu știu? Cum te-a amenințat doamna Smith? Spune-mi — trebuie să știu. Ce s-a întâmplat cu Anthony Smith?

La întrebările mele rapide, el a pus sticla jos cu blândețe. S-a auzit un clic ușor, iar tăcerea s-a așternut.

– E o întrebare foarte dificilă, a mormăit el, parcă pentru sine, apoi a continuat fără niciun semn de ezitare:

– Sunt avocat. Nu pot dezvălui secretele unui client aflate în timpul procesului.

– Anthony Smith nu e clientul tău…

M-am oprit. Nu era doar secretul lui Anthony — îl implica și pe Jonathan Davis. Totuși, doamna Smith era nevoită să renunțe la tot…

Ar putea să-i distrugă pe amândoi.

Un fior rece mi-a străbătut inima. Acest secret era mai mare decât îmi imaginam. Ar trebui să dezvălui secretul unui client pe care acesta voia să-l îngroape – chiar și față de familia victimei?

– Dacă e vorba de o infracțiune, trebuie să știu.

L-am privit cu o privire dură.

– Dacă s-a comis o infracțiune, asta trebuie pedepsită conform legii. Indiferent cât de mică sau de mare ar fi, nu ține de voința unor indivizi. Nu este povara lui Jonathan Davis – el nu are niciun drept.

Nathaniel mă privea în tăcere. Nu-i puteam citi gândurile. M-am limitat să aștept. În cele din urmă, și-a deschis buzele.

– Hai să facem o înțelegere.

Mi-am ținut respirația când vocea lui joasă a ajuns la mine.

– Pentru fiecare indiciu pe care mi-l dai când mă satisfaci, îți voi da și eu unul. Ce părere ai de asta?

Uimit de propunerea lui, am clipit larg.

– Să te satisfac… cum?

Vocea îmi tremura. El mi-a urmărit uimirea, privirea lui coborând din nou, apoi a spus:

– Va trebui să-ți dai seama singur. Îmi pun cariera în joc pentru asta.

Mi-a zâmbit, de parcă era rândul meu să fac ceva.

“Ce fel de joc propune omul ăsta acum?

Așa cum a spus Nathaniel Miller, asta este o problemă serioasă — o singură greșeală i-ar putea costa licența. Și totuși el face o astfel de propunere, zâmbind atât de calm?

Nu — pare chiar plictisit. De parcă meseria de avocat nu ar însemna nimic pentru el, de parcă pariul pe rezultatul unui meci de baschet ar fi o miză mult mai importantă. Afirmația lui că își pune în joc cariera părea complet deplasată faţă de starea lui de spirit. Nu m-am putut abține și l-am întrebat:

– De ce îmi faci această ofertă?

A așteptat o clipă, strângând ușor ochii, apoi a vorbit încet:

– Mă plictisesc.

– Serios?

Am suspinat exasperat. Viața unei persoane era în joc, iar pentru el era doar un mod de a-și petrece timpul.

– Deci vrei să te distrezi pe seama mea?

La auzul tonului meu dur, Nathaniel își trecu vârful degetului pe marginea paharului de whisky și chicoti ușor.

– Mi-am exprimat deja condițiile.

Se opri, cu degetul nemișcat, și își fixă privirea asupra mea.

– Poți să mă satisfaci?

Nu am spus nimic, privindu-l în ochi. Era clar un test: cât de departe aș merge în numele “dreptății”? Se aștepta oare să îngenunchez acolo și să-i ling pantofii? Asta era ideea lui de “satisfacție”? Sau ceva și mai mult?

Privirea mi s-a îndreptat spre masa de bar. Mi-era ușor să mă imaginez întins acolo, cu picioarele desfăcute. Am ridicat din nou privirea și l-am zărit pe Nathaniel Miller uitându-se la mine. Mi-am încruntat sprâncenele și am vorbit pe un ton rigid, lipsit de orice nuanță sexuală:

– Sunt procuror. Nu mai spune prostii — fă-mi o ofertă pe măsura unui procuror.

Am așteptat cu sânge rece să văd reacția lui. Am înghițit în sec. Deodată, buzele lui Nathaniel s-au curbat într-un zâmbet larg, iar eu m-am panicat pentru o clipă înainte ca el să vorbească:

– James Barry.

– Poftim?!

Numele lui a apărut din senin – n-am putut să nu întreb din nou. El doar a zâmbit, şi a turnat încă un pahar de whisky. Am rămas acolo, clipind.

James Barry… un nume de bărbat?

Mi-am dat seama: acesta trebuie să fie primul indiciu.

“Îți voi da un indiciu de fiecare dată când mă satisfaci.”

Mi-l dăduse atât de ușor – de ce? Uimit, mi-am dat seama că era mulțumit că refuzasem mai devreme. Dacă m-aș fi întins pe bar, era dezamăgit. Nu voia trupul meu – ei bine, poate, la un moment dat, dar nu acum. Dorea să mă descopere, strat cu strat, ca într-un joc.

– Hm…

Un râs amar mi-a scăpat. Pretindea că voia să facă sex cu mine, dar dacă mi-aș fi oferit trupul cu ușurință, nu ar fi convenit cu gusturile lui. Ce bărbat pretențios.

Furia mi s-a adunat în suflet la gândul că eram ironizat, dar, în loc să izbucnesc, mi-am impus calmul și am întrebat:

– Vreau să plec acasă acum — unde sunt pantalonii mei?

Mi-am ridicat bărbia, de parcă nu era nimic.

– Doar nu o să-mi ceri să te las așa, nu-i așa?

– Desigur că nu. N-aș face niciodată asta.

Mi-a imitat tonul și a zâmbit ciudat.

– Cred că trebuie să păstrez cele mai bune lucruri pentru mine.

Mi-am strâns buzele și i-am răspuns cu un zâmbet.

– Sigur că da.

Hainele pe care le purtam înainte să-mi pierd cunoștința erau spălate cu grijă, împăturite și erau înapoiate. M-am schimbat în ele, surprins de mirosul necunoscut al detergentului. Cămașa și pantalonii ieftini mi se lipiseră de piele cu o moliciune surprinzătoare — de parcă vreo magie le-ar fi transformat țesătura. Am examinat chiar și cusăturile, convins că mă înșelasem în privința materialului.

– Ești gata? Lasă-mă să te duc acasă.

Ieșind în hol, l-am găsit pe Nathaniel Miller ridicându-se de pe canapeaua din sufragerie. Fără să mă aștepte, a pornit înainte, a ignorat șirul de chei de mașină din micul cufăr de lângă intrare și a deschis ușa interioară. Confuz, m-am uitat fix la spatele lui și la chei, până când a apăsat un buton și ușa s-a deschis glisând în ambele părți. Abia atunci mi-am dat seama că era un lift. Nu mi-aș fi imaginat niciodată o astfel de amenajare; amețit, l-am urmat în lift.

Am ajuns curând în garaj. Am aruncat o privire nedumerită la mașinile aliniate, în timp ce Nathaniel s-a îndreptat cu pași mari spre una dintre ele și s-a urcat în ea.

Așezându-mă pe scaunul pasagerului, m-am încruntat la cheia inteligentă lăsată neglijent în interior. El m-a întrebat brusc:

– Ce s-a întâmplat — nu-ți place mașina?

De parcă ar fi vrut să spună: “Îți pot face rost de alta.” Am dat din cap, încă încruntat.

– Nu… doar că e de neconceput să lași cheia în mașină așa. Oamenii bogați nu se fură între ei, așa că presupun că ție nu-ți pasă.

Am vrut să-l rănesc, dar, în mod imprevizibil, el a râs. Clipind, m-am întors spre el; râsul lui încă se auzea când a spus:

– Despre ce vorbești? Oamenii bogați fură lucruri mai mari. Altfel, cum ar putea cineva să devină bogat?

În sens larg, avea dreptate, dar cazul ăsta era diferit. Totuși, am insistat.

– Dar faptul că ai lăsat cheia înăuntru înseamnă că ești sigur că nimeni n-o va fura. Nu-i așa?

Nu putea nega asta. Privindu-mă cu acea expresie amuzată, mi-a răspuns:

– Păi, într-un anumit sens, da.

– În ce sens? am întrebat sceptic. El s-a uitat în față în timp ce vorbea:

– Sunt convins că nimeni de aici n-ar fi atât de prost încât să-mi spargă garajul privat ca să-mi fure mașina.

Raționamentul lui părea plauzibil — dacă nu era acea frază ciudată.

– Garajul tău privat? am repetat eu, iar el a dat scurt din cap. M-am uitat înapoi, apoi la profilul lui, și am întrebat:

– Deci acesta este garajul tău personal? Toate mașinile astea sunt ale tale?

– Da.

A răspuns fără ezitare, iar eu am rămas mut.

– Uneori îl folosește și familia.

Mi-a spus că şi conacul îi aparținea tatălui său — Ashley Miller. Casa familiei se afla în suburbii; asta era mai degrabă o reședință de vacanță. Când a moștenit firma de avocatură, a făcut din acest loc reședința sa. Ocazional, unul dintre frații săi o folosea când el era plecat, dar asta se întâmpla rar.

– E destul de frumos, atâta timp cât familia nu trece pe aici.

A încheiat cu asta, iar cuvintele au zgâriat sufletul. “Destul de frumos”? Să numești un penthouse cu vedere la parc și la râu “destul de frumos”?!

Am râs disprețuitor, dar asta nu a schimbat nimic. Oamenii se nasc cu nişte capacități diferite. La ce bun gelozia? Important este cum mă descurc cu ceea ce am chiar în fața mea.

Înapoi la birou, realitatea m-a lovit când m-am confruntat cu grămada de documente. În timp ce citeam dosarele pentru cazul care mi-era repartizat recent, gândurile mi-au zburat către Anthony Smith.

James Barry.

Cine naiba era el? I-am căutat numele în timpul prânzului, uitând de sandvișul meu, și au apărut mai multe rezultate. M-am concentrat pe cele două din partea de sus:

Un medic. Sau un scriitor.

Care dintre ei?

Le-am studiat profilurile cu o expresie serioasă pentru un moment îndelungat.

La naiba, îmi pierd mințile.

Mi-am frecat ochii iritați, înghițind o înjurătură. În pauzele de la muncă am încercat toate combinațiile de indicii pe care le știam, dar nu apăruse nimic nou. La sfârșitul zilei, am renunţat – și, odată cu asta, am acceptat că nu exista nicio cale de a obține un alt indiciu de la Nathaniel Miller… decât satisfăcându-l.

– Of.

Am expirat adânc și am încremenit pentru o clipă, apoi mi-am făcut curaj și mi-am scos telefonul. La naiba — de ce i-am rupt cartea de vizită?

Regretul m-a cuprins prea târziu. Realizând că distrusesem deja două dintre cărțile lui de vizită, mi-am amintit cât de emoționat eram. Împotriva unui bărbat ca el, era nevoie să fiu mai rece ca niciodată.

Jocul era deja în plină desfășurare.

Fie că-mi plăcea sau nu, el a întins capcana, iar eu am căzut direct în ea. Dar nu aveam de gând să aștept să fiu devorat.

Se spune că un șarpe își înghite prada întreagă și așteaptă să o digere.

Nu e o metaforă rea pentru el. Poate ar trebui să-i spun că unii șerpi se îneacă dacă prada e prea mare.

– Deci… ca să faci asta… am mormăit în mod deliberat cu voce tare, întinzând cuvintele. Singura lui dorință era “distracția”. Un bărbat care putea deţine orice – și poseda deja totul – avea nevoie doar de un singur lucru: ceva care să-l distreze.

“Satisfacția”, așa cum o numea Nathaniel, însemna exact asta. Așadar, cum aș putea să-i captez interesul în schimb?

Pierdut în gânduri, am apăsat butonul de apel. Secretara lui a răspuns. După o scurtă pauză, am spus:

– Aș dori să vorbesc cu Nathaniel Miller. Sunt procurorul Chrissy Jin.

– Vă rog să așteptați.

Vocea ei blândă a lăsat loc muzicii de așteptare. În timp ce se auzeau note elegante de muzică clasică, am repetat în minte ce urma să-i spun. Răsuceam nervos stiloul în mână. La un moment dat, muzica s-a oprit; a urmat tăcerea.

Se întrerupse convorbirea?

M-am încruntat — și apoi vocea lui gravă mi-a pătruns în ureche.

– Domnule procuror.

Tonul lui leneș m-a încremenit pe loc. De parcă mi-ar fi citit reacția, a continuat:

– Sunt sigur că ți-am dat cartea mea de vizită, dar, din moment ce suni aici, probabil că ai aruncat-o din nou.

Un râs abia perceptibil se auzea în vocea lui. Oare și lui îi plăcea situația asta? Deși îmi displăcea, trupul meu m-a trădat. Am simțit un fior parcurgându-mi șira spinării — și totuși știam că nu era frică. La naiba. Mi s-a părut că simt un miros dulce. Câinele lui Pavlov nu se compară cu mine.

Înghițindu-mi îndoiala, am spus:

– Nu mai avem nimic de discutat? Aș vrea să ne întâlnim azi.

– Azi?

Mi-a repetat cererea și a tăcut. Am așteptat răbdător — poate că își verifica programul. Sau poate că îmi testa intenționat nervii. O șmecherie copilărească, dar am rămas ferm pe poziție.

După o pauză cu durată nedeterminată, a rupt în sfârșit tăcerea.

– Azi nu se poate. Am o întâlnire la zece.

– La zece? Seara?

Am încruntat sprâncenele, surprins. Amintindu-mi că ieri a spus că e obosit, mi-a venit o idee.

– Atunci ar trebui să te aștept la tine acasă?

Mi-am coborât vocea până la o șoaptă. Niciun răspuns. După câteva clipe de tăcere deliberată, am adăugat:

– O să ai parte de un spectacol pe cinste. Mă întreb de ce te-ai mai duce la o întâlnire. O să regreţi.

Din nou tăcere. Mi-am învârtit stiloul în mână, prefăcându-mă că sunt calm.

„Aha.”

În sfârșit, vocea lui, cu o notă de râs, s-a auzit.

– Deja regreți.

Mi-am înăbușit dorința de a striga “Da!” și am strâns telefonul, acoperindu-mi gura cu o mână.

Zgârie-norii, cu vedere spre marele parc al orașului, păreau să râdă ironic de oamenii de jos — “Haideți, încercați să mă urcați.”

Un bloc arogant de beton, exact ca el.

Am luptat cu dorința de a scuipa și am pășit înainte. Dar agentul de pază care bloca intrarea s-a pus imediat în fața mea.

– Cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat politicos, deși intenția lui de a mă alunga era clară. Aruncând o privire către un locatar care trecea în viteză pe lângă noi, i-am întâlnit privirea și am spus:

– Sunt procurorul Chrissy Jin. Am venit să-l văd pe Nathaniel Miller.

Mi-am scos legitimația din buzunarul hainei.

– Probabil aţi primit o notificare cu privire la vizita mea.

Într-o clipă, atitudinea lui s-a schimbat. A deschis ușa larg, făcându-mi semn să intru.

– Da, vă rog să intrați. Vă așteptam. Benjamin, domnul Miller are un oaspete — te rog să-i arăți drumul.

El i-a făcut semn bărbatului cu părul cărunt din față, care s-a apropiat cu un zâmbet exersat.

– Bună ziua – am fost informat. Eu sunt Benjamin. Pe aici, vă rog.

Benjamin m-a condus peste podeaua lucioasă, pe lângă care treceau oameni bine îmbrăcați. Aceștia aruncau priviri furișe către haina mea ponosită și costumul ieftin, apoi afișau zâmbete forțate de politețe și își vedeau de drum. N-am putut să nu zâmbesc ironic la rândul meu.

La panoul de acces al liftului, Benjamin a atins alături de cardul Mastercard. Ușile s-au deschis cu un sunet, iar el s-a dat la o parte, făcându-mi semn să intru. A rămas în picioare, zâmbind până când ușile s-au închis. Abia atunci am răsuflat ușurat. Un astfel de tratament mă dezorienta. Mi-am dat seama prea târziu că uitasem de bacșiș.

Las-o baltă.

Singura mea preocupare acum era Nathaniel Miller. Am dat din cap și m-am gândit: tot ce i-am spus mai devreme era o cacealma. Habar n-aveam cum să-l surprind.

“Uite o idee – nimic. Nu ești șocat? Ta-da!”

Am suspinat. Mi-ar fi luat trei secunde să ajung de la penthouse pe trotuar dacă aș fi încercat cascadoria aia. De ce era nevoie să fie atât de greu?

Of.

Liftul a scos un sunet. Mi-am dat mâna jos de pe față și am ridicat capul.

Era timpul să acționez.

Imediat ce am trecut de ușa interioară, mi-am aruncat servieta pe canapea și m-am îndreptat spre birou, la etajul al doilea, hotărât să revăd dosarele pe care eram nevoit să le abandonez…

– La naiba!

Desigur că biroul era încuiat. Nu era genul de om care să cadă în capcana unor trucuri evidente. Am oftat, frecându-mi fața, când am auzit un zgomot slab venind de undeva. Am încremenit pe loc, cu mâinile lipite de obraji.

Era cineva acolo.

Un fior mi-a străbătut trupul în timp ce ascultam — pași, poate? Zgomotul se auzea din camera în care am dormit cu o noapte înainte. Dormitorul lui Nathaniel.

Am făcut un pas spre ușă. Sunetele intermitente se apropiau. Era el… sau altcineva?

M-am oprit în prag. Să bat la ușă? Nu era un hoț. Poate că ocupase camera mai întâi, ca să se joace cu mine. Atunci aș…

Am ridicat mâna să bat — și am lăsat-o din nou în jos. Dacă era Nathaniel, ar fi deschis pur și simplu ușa.

Tocmai când mă hotărâsem…

Ușa s-a deschis brusc și un bărbat gol a ieșit clătinându-se. Privirile ni s-au întâlnit — și, înainte să apuc să-mi trag respirația, el a țipat:

– Aaah!

Holul spațios era plin de fum de țigară. Mirosul înțepător al nicotinei se amesteca alături de mirosul acru al marijuanei, însă mulțimea, parcă deloc afectată, râdea și pălăvrăgea, expirând nori adânci și întunecați de fum. Deși era aproape miezul nopții, nimeni nu dădea semne de oboseală — dimpotrivă, toată lumea părea abia să fi început — când un bărbat a cărui prezență era rară în ultima vreme a apărut în sfârșit, iar un val de înflăcărare a străbătut încăperea.

– Ce mai faci, Nathaniel? A trecut o veșnicie. De ce n-ai mai dat pe aici?

Gazda petrecerii a făcut primul un pas înainte, salutându-l vesel. Nathaniel i-a strâns ușor mâna, apoi a vorbit.

– Am fost ocupat. Arăţi bine.

– Şi tu la fel. Oricum, mă bucur că ai venit — mulțumesc.

Convins că acest oaspete rar văzut va face evenimentul și mai strălucitor, gazda nu-și putea ascunde zâmbetul larg. Ignorându-l, Nathaniel a pășit mai adânc în sală, iar oamenii au început să se adune oriunde mergea.

– Nathaniel, ce mai faci? De ce erai atât de greu de prins în ultima vreme?

– Conduce cea mai importantă firmă de avocatură din țară, desigur că e ocupat. Totuși, ești la fel de isteț c ntotdeauna. Așa sunt cei din familia Miller.

– S-a potrivit perfect. Săptămâna viitoare organizez o petrecere pe un iaht. Ți-am trimis invitația prin secretara mea – ai primit-o? Dar, serios, aici ai mereu mână liberă!

În mijlocul glumelor banale, Nathaniel își bea vinul, afișând acel zâmbet politicos caracteristic, fără să spună un cuvânt. Cei adunați în jurul lui erau atât de ocupați să vorbească, încât niciunul, nu a observat că el nu contribuise cu nicio silabă.

– Apropo, Nathaniel, de ce n-ai mai venit la petreceri în ultima vreme? E totul în regulă?

Un alt bărbat, cu ochi violeți, își înclină capul și trase cu nasul. În acea clipă, expresia lui Nathaniel încremeni, iar pe chipul său se ivi o privire de dezgust pur. Bărbatul se retrase speriat, clătinându-se înapoi și mormăind ceva vag.

– Ei bine, se pare că te descurci bine, atunci. Ce ușurare.

Fără să spună nimic, Nathaniel a dat la o parte brațul celuilalt bărbat — care plutea la câțiva centimetri de fața lui — cu dosul palmei, ca și cum ar fi vrut să-l alunge, deși de fapt nu se atinseseră niciodată. Bărbatul a ridicat o sprânceană enervat, dar Nathaniel l-a ignorat. Un alt invitat a încercat în grabă să calmeze situația.

– Suntem doar îngrijorați, amice. Toată lumea a întrebat de tine. Nu o lua atât de în serios.

Toți bărbații de aici aveau aceeași trăsătură — și aceeași problemă.

Feromonii.

Astfel, așa-numitele petreceri cu feromoni, organizate frecvent, erau, într-un anumit sens, întâlniri sociale. Când cineva dispărea prea mult timp, bârfele se amestecau cu îngrijorarea și speculațiile, iar zvonurile circulau inevitabil. Nathaniel, fără îndoială, era subiectul unor astfel de discuții. Şi-a dus din nou paharul la buze, iar o altă voce se făcu auzită.

– Apropo, ai auzit de petrecerea lui Harrison de săptămâna trecută? Se spune că a apărut Keith.

Un alt bărbat se încruntă.

– Când? Eram acolo și nu l-am văzut.

– Eu l-am văzut.

O voce nouă interveni.

– Dar a plecat aproape imediat. Poate treizeci de minute, cel mult? Am auzit că nu și-a eliminat feromonii. Harrison nu știe de ce a mai venit.

Au urmat mormăieli de surprindere.

– Nu i-a eliberat? Keith?!

– Nu a mai fost pe aici în ultima vreme, așa că probabil s-au acumulat. Și totuși vine la petrecere și apoi pur și simplu dispare?

– Se spune că a apărut din senin, fără niciun avertisment. Harrison a încercat chiar să-l cupleze cu nişte Omega, dar Keith nici măcar nu s-a atins de ei — pur și simplu a plecat.

– Tipul ăla nu face sex bărbați – nici cu Omega, nici cu alții. Harrison a greșit când i-a repartizat Omega masculini.

– Nu, am verificat. Keith a cerut el însuși Omega masculini. Dar când Harrison i-a prezentat pe câțiva, s-a enervat și a plecat. Harrison era supărat.

– A înnebunit de la toată acumularea aia de feromoni.

Nathaniel lăsă toate discuțiile lor fără sens să treacă pe lângă el. Dacă stătea şi se gândea, când era ultima oară când și-a eliminat feromonii? Doar o singură dată, și asta recent. Acea sesiune fără tragere de inimă într-un studio înghesuit, unde nici măcar nu reușise să se elibereze cum se cuvine.

Asta era tot — și totuși nu l-a tulburat deloc. De fapt, abia aștepta să facă ceva mult mai satisfăcător decât sexul plictisitor.

Probabil că aștepta asta deja.

Aruncă o privire la ceas. Trecuse aproape o oră de când a venit – era aproape miezul nopții. În loc să se îndrepte spre casă după întâlnire, a venit aici, amânându-și în mod deliberat întoarcerea pentru a-și păstra plăcerea pentru mai târziu. Gândul că şi Chrissy Jin devenea nerăbdător aşteptându-l, făcea parte din înflăcărarea lui. Dar răbdarea îi era pe terminate.

Era timpul să plece.

Și-a golit paharul de vin, l-a așezat pe tava chelnerului și a spus:

– Ei bine, atunci, plec.

Bărbații din jurul lui au rămas cu gura căscată de surprindere.

– Pleci deja? Abia ai venit!

– Nathaniel, așteaptă! Serios? Pleci?

– Nici măcar n-am apucat să vorbim cu adevărat. Ai băut doar un pahar.

– Nathaniel, mai rămâi puțin — a trecut atât de mult timp!

Au încercat să-l rețină, dar Nathaniel știa că deja pierduse destul timp. Scopul lui aici se împlinise; nu mai avea niciun motiv să zăbovească.

– Ne vedem data viitoare. Mă bucur că v-am revăzut pe toți.

Cu acest scurt rămas-bun, a dispărut înainte ca ei să apuce să răspundă, fără să se uite înapoi nici măcar o dată.

În garajul privat, a parcat și a coborât, lăsându-și cheia inteligentă în consola mașinii, ca de obicei. Era aproape ora 2 dimineața — probabil că ar fi adormit deja, epuizat. Vederea unei frumuseți dezordonate nu l-a deranjat. Gândindu-se la ce ar putea fi acea “surpriză” pe care o promisese, a apăsat butonul liftului.

Când cabina metalică în care se afla încetini și se opri, Nathaniel ieși, împinse ușa interioară — și încremeni pe loc.

Doi bărbați pe jumătate dezbrăcați se rostogoleau pe canapea.

Cu nişte ore mai devreme.

– Aaah!

Speriat de un țipăt, deschise ochii brusc. O clipă mai târziu, ușa din fața lui se trânti.

Rămase înțepenit pe loc, clipind în tăcere, uluit. Ce naiba se întâmplase? Nu reușea să-și pună cap la cap evenimentele, dar urechile îi țiuiau încă de la ecoul acelui țipăt.

Nu ar trebui să fiu eu cel care țipă?

A simțit un val brusc de neîncredere. Un bărbat gol apăruse, a scos un țipăt, apoi îi trântise ușa în nas. Oricum, venise aici cu permisiunea lui — așa că nu se afla pe proprietate fără drept. Asta însemna că nici el nu se afla acolo fără drept. Și, judecând după scenă, era clar că ajunsese înaintea lui.

Atunci ar putea fi…

Înainte să apuce să-și termine gândul, ușa se deschise din nou și bărbatul care țipase se uită timid afară. Îl văzu pe Chrissy stând încă în același loc, își strânse ruşinat umerii și forță un zâmbet.

– Îmi pare rău pentru țipăt. M-ai luat prin surprindere.

L-a măsurat rapid cu privirea, apoi și-a fixat privirea pe fața lui și l-a întrebat:

– Cum ai ajuns aici? Ești unul dintre angajații firmei lui Nathaniel?

Se simți agitat. Cum ar fi trebuit să explice? Ezită, întrebându-se care era relația lui cu Nathaniel, și, în cele din urmă, se bâlbâi:

– Într-un fel.

Fața i s-a luminat imediat.

– Înțeleg. Atunci știi și tu despre mine. Mă bucur să te cunosc.

În acea clipă, își dădu seama de două lucruri: nu-i mai putea pune alte întrebări și că acesta probabil era cineva care avea legătură cu Nathaniel Miller.

– Mm… mm… mm…

Chrissy privea, cu mintea în fierbere, cum bărbatul fredona o melodie de nedeslușit în timp ce se plimba prin bar. Se îndreptase direct spre locul unde se afla ceaiul și, cu o îndemânare remarcabilă, a scos cești și l-a preparat. Mișcările lui erau atât de naturale, încât Chrissy aproape că bănuia că locuia acolo.

Oare era din familie?

Se gândi pentru o clipă, dar nu detectă niciun miros de feromoni provenind de la bărbat. Mai mult, părul bărbatului era mai degrabă castaniu decât blond, iar ochii lui nu aveau nuanța albastră — dovadă, concluzionă Chrissy, că trăsăturile lui difereau de cele ale lui Nathaniel.

Toți membrii familiei Miller erau Alfa Extremi.

Prin urmare, acest bărbat nu putea fi rudă de sânge cu Nathaniel. Dar de ce avea libertatea să scotocească prin casă în felul acesta?

– Poftim.

– Mulțumesc.

Bărbatul a așezat cafeaua caldă pe care o preparase în fața lui Chrissy, apoi și-a pus propria ceașcă de ceai de plante și s-a așezat alături de el. Ochii lui și zâmbetul său blând păreau de o bunătate dezarmantă. Convins că nu era genul de persoană pe care Chrissy s-ar fi așteptat să o întâlnească în casa lui Nathaniel Miller, Chrissy s-a prefăcut că bea din cafea și i-a aruncat încă o privire. Cămașa lui uzată și blugii la fel de vechi i s-au părut lui Chrissy complet nepotriviți pentru locul acela. Deși unghiile lui îngrijite sugerau un statut social mai înalt, asta era tot. Ce naiba căuta un bărbat ca acesta aici?

– Am aflat că şi chiuveta din baie nu se scurgea cum trebuie.

– Poftim?

Surprins de explicația bruscă, Chrissy clipi, iar bărbatul râse în timp ce continua.

– Am aflat că apa din chiuvetă nu curgea bine, așa că am venit să arunc o privire. Dar am făcut o greșeală și am ajuns să mă ud cu apă rece. Apoi m-am curățat, mi-am spălat hainele…

– O…

Abia atunci Chrissy dădu din cap în semn de înțelegere. Acum înțelegea situația — dar totuși, cine era acest bărbat? Dacă lucra cu adevărat pentru familia Miller, nu s-ar fi ocupat de repararea chiuvetelor. În plus, Nathaniel Miller era genul de om arogant care spunea că nici măcar un top model nu se ridica la nivelul lui. Cu siguranță nu ar fi întreținut o relație specială cu un simplu meseriaș.

Totuși, oamenii din firmă păreau să-l cunoască…

Gândurile i se blocară din nou. Cât de mult își dorea să-l poată întreba direct. Dar, având în vedere că deja a afirmat că îl “cunoștea” pe bărbat, își ratase șansa. Era o scăpare din neatenție — iar ruşinea îl înțepa. Cum putea să repare situația?

– Scuză-mă, dar cum ar trebui să-ți spun? Nu ți-am auzit numele.

Asta părea o abordare sigură. Urmărind cu nervozitate reacția bărbatului, Chrissy simți o ușurare când acesta continuă să zâmbească și îi răspunse fără ezitare.

– Sunt Conor Niles. Te rog să-mi spui Koi.

Probabil că a presupus că şi Chrissy uitase pur și simplu. A adăugat imediat:

– Și cum ar trebui să mă adresez ție? Sunt sigur că l-am auzit, dar nu-mi amintesc — îmi pare rău.

Realizând că presupunerea lui era corectă, Chrissy afișă un zâmbet politicos și răspunse:

– Mă numesc Chrissy Jin. Poți să-mi spui Chrissy sau Chris — cum preferi.

– Chrissy, am reținut.

El dădu din cap, apoi întrebă vesel:

– Vrei ceva de ronțăit? Sau poate niște prăjituri?

– Nu, mulțumesc. E suficient.

Chrissy a refuzat politicos, în timp ce mintea îi gonea. Koi cu siguranță nu era rudă cu Nathaniel. Atunci care era relația dintre ei?

Oare exagerez?

I-a venit o idee. Pentru a o testa, a păstrat o ușoară distanță și a vorbit firesc.

– Se întâmplă des asta? Adică, să vii să repari lucrurile când se strică ceva.

– O, nu des, dar uneori.

Koi zâmbi.

– La început mi s-a părut ciudat că și o casă atât de frumoasă ca asta ar avea probleme. Dar majoritatea reparațiilor sunt rapide. Pentru lucrările simple, mă ocup eu însumi de ele.

Deci asta era.

În sinea lui, îl admira pe Koi pentru îndrăzneala lui — repararea chiuvetei, folosirea dușului, chiar și a mașinii de spălat — dar se întreba ce ar face Nathaniel dacă ar afla. S-ar putea să încerce să-l omoare pe Koi. Dar dacă și oamenii din firmă îl cunoșteau, poate că era permis tacit. La urma urmei, era mai bine decât să lași murdăria să iasă pe ușă.

Totuși, oare Nathaniel era chiar atât de blând?

Chrissy îl studie pe bărbatul din fața lui. Avea pielea curată, ochii strălucitori. Un nas bine definit îi completa buzele de culoarea cireșelor, curbate într-un zâmbet abia schițat. Umerii îi erau solizi de la munca fizică, iar braţele lungi și zvelte, cu degete delicate.

Nu era genul lui Nathaniel Miller — dar poate al meu?

Își dădu seama că, dacă şi Koi ar fi venit să-i repare chiuveta, cu siguranță l-ar fi sedus și ar fi făcut sex cu el. Dacă într-adevăr nu era special pentru Nathaniel, atunci ceea ce făceau el și Koi aici nu conta.

Dar concentrează-te, Chrissy — să afli informații de la Nathaniel este prioritatea numărul unu.

Totuși, nu ar strica să obțin datele de contact ale lui Koi.

Era o idee bună. Fie acum, fie mai târziu, îl putea urmări. Nu în fiecare zi întâlneai pe cineva atât de atrăgător.

Hotărât, Chrissy își bău restul de cafea și îi întinse lui Koi ceașca goală.

– Koi, pot să mai primesc una? Se pare că domnul Miller întârzie.

– Desigur.

Koi luă ceașca și, zâmbindu-i lui Chrissy, se îndreptă cu pași mari spre aparat.

– Toate aparatele din casa asta funcționează chiar şi în mâinile mele, să știi.

Chrissy i-a răspuns cu un zâmbet.

– Asta e liniștitor.

Frecându-și din nou degetele, Koi apăsă butonul aparatului de cafea. Chrissy se ridică în liniște și se așeză de cealaltă parte a mesei de bar, admirând picioarele lungi și ținuta dreaptă a lui Koi. Blugii aceia ponosiți și largi — de unde naiba o fi apărut? Își imagină cât de bine ar arăta Koi fără ei.

“I-aș scoate blugii ăia și… nu, concentrează-te.”

O voce îl întrerupse, aducându-l pe Chrissy cu picioarele pe pământ.

– Poftim.

Surprins, Chrissy clipi și afișă un zâmbet ruşinat în timp ce Koi îi întindea paharul.

– O… mulțumesc… ah, e fierbinte!

Nu a avut sincronizarea potrivită, iar paharul s-a înclinat. S-a dat înapoi, dar lichidul închis la culoare i-a stropit cămașa.

– Chrissy!

Văzându-l țipând, Koi deveni palid și strigă, cuvintele ieșindu-i în valuri. Chrissy, ruşinat de propria fantezie, se grăbi să-și scoată cămașa udă — dar Koi, înnebunit, continua să-l îndemne.

– Trebuie să te răcorim, repede! Scoate-o, scoate-o!

– Stai, Koi… doar o clipă!

– Repede, repede!

În graba lui, Koi a încercat să-i smulgă hainele lui Chrissy. Acesta l-a împins, dar un nasture a zburat când cămașa s-a rupt. A urmat o scurtă încăierare între Koi, care trăgea de haine, și Chrissy, care se opunea, până când acesta și-a pierdut echilibrul și a căzut pe spate.

– Ah!

– Uau!

Amândoi au țipat, prăbușindu-se rușinos pe canapea. Chrissy zăcea uluit, încercând să înțeleagă ce se întâmplase.

Ce naiba?

În timp ce Chrissy se încrunta și își înăbușea un geamăt, o voce rece și bruscă se auzi deasupra lor.

– Ce faceți aici?

Chrissy își reveni brusc și se întoarse spre sursa luminii, privirea lui întâlnind irisurile violete. Nathaniel Miller se înălța deasupra lor, cu fața încremenită într-o expresie de dezaprobare rece.

O clipă lungă, nimeni n-a scos un cuvânt. Chrissy stătea ghemuit pe canapea, cu tensiunea încolăcindu-i-se în piept, ochii ațintiți asupra lui Nathaniel. Acesta își mută privirea încet — mai întâi spre chipul lui Koi, apoi spre cămașa pe jumătate scoasă, care îi dezvăluia umărul și brațul, spre mâna care strângea hainele lui Chrissy și spre clavicula și gâtul expuse de dedesubt, și, în cele din urmă, înapoi spre chipul lui Chrissy, . În cele din urmă, își deschise buzele, cu vocea rece ca gheața.

– Ce crezi, mai exact, că se întâmplă în acest moment?

Accentul său deliberat determina ca întrebarea să fie și mai amenințătoare. Chrissy încremeni, panica urcându-i pe șira spinării. A simţit această teroare pură și înainte — când aproape își pierduse vederea — așa că ce dacă era încă excitat? Înainte să poată alunga gândul, Koi, încă deasupra lui, izbucni:

– Îmi pare rău, Nathaniel. Ce s-a întâmplat era…

Se dădu jos de pe canapea, trăgându-și în grabă hainele pe el, și se lovi de o privire încruntată din partea lui Nathaniel.

– Domnule Niles.

Tonul lui Nathaniel deveni rigid când i se adresă cu numele de familie. Koi încremeni.

– De ce ești aici singur în casa mea, cu mine?

Deși impecabil de politicoase, cuvintele lui Nathaniel erau pline de gheață. Koi se chinui să-și descheie nasturii și se bâlbâi:

– Păi, ați spus că şi chiuveta nu se scurge, așa că eu…

– Tata știe că ești aici sus singur cu mine?

Nathaniel îl întrerupse. Chiar și Koi își dădu seama că întrebarea nu era motivată de o curiozitate sinceră. Ezită, apoi răspunse:

– A spus că va întârzia. I-am spus că și eu voi întârzia… O, nu ți-am spus de ce am venit…

– Dacă v-ați terminat munca, vă rog să plecați, domnule Niles.

Din nou, Koi nu a apucat să-și termine propoziția. Nathaniel a adăugat rece:

– Nu mai veni așa, fără să anunți. Nu se cuvine.

– Tocmai voiam să plec înainte să ajungi tu.

Koi își lăsă capul în jos, umilit. Era destul de isteț încât să nu se compare cu zâna bună a Cenușăresei, dar dacă ar fi făcut-o, Nathaniel l-ar fi alungat ca pe un șobolan, l-ar fi apucat de guler și l-ar fi împins în lift. În schimb, Koi îi făcu pur și simplu un semn stângaci cu mâna lui Chrissy — care privea în tăcere — și se îndreptă spre ușa de la intrare.

Chrissy ra rămas neputincios în timp ce el pleca. Câteva clipe mai târziu, se auzea doar zumzetul mecanic slab al liftului, iar el a rămas singur cu Nathaniel. Vorbi pentru prima oară de când s-a întors acasă:

– Hei!

În sfârșit, a venit momentul. Un fior i-a parcurs șira spinării lui Chrissy în timp ce se întorcea încet. Ochii aceia de un violet intens îl străpungeau cu privirea. A încremenit pe loc. Nathaniel a vorbit din nou.

– Te-ai gândit vreodată că ai putea fi… prea ușuratic?

– Poftim?!

Luat prin surprindere, Chrissy clipi. Nathaniel continuă, tot cu voce rece:

– Dacă cineva ar găsi pe cineva făcând sex cu un străin în sufrageria goală, n-ar gândi la fel?

– Ah!

El oftă, nevenindu-i să creadă. Cum ar fi trebuit să răspundă? Absurditatea situației l-a lăsat mai degrabă nedumerit decât furios. Frecându-și ochii, păstră distanța și ridică privirea.

– Știu că nu am dus tocmai o viață castă. Dar să mă îmbrățișez cu un străin într-o casă goală? Asta înseamnă să depășești limita.

Era atât de concentrat pe limitarea pagubelor, încât nu își dăduse seama că uitase să nege cuvântul “străin”. În grabă, încercă să devieze subiectul:

– De fapt, era doar o surpriză pe care ți-am pregătit-o azi.

Deși planul lui funcționase – era surprins – Nathaniel devenise și mai rece. Înghiți în sec și continuă.

– Era doar un accident. Îmi pare rău că era nevoie să vezi asta pe canapeaua ta.

Cămașa lui, ruptă și atârnând abia de câteva fire, îi expunea toracele. Și-a încheiat jacheta cât a putut de bine, apoi a rostit în sfârșit întrebarea care îi ardea în minte:

– Ce relație ai cu el? Nu pare… una obișnuită.

Nathaniel înclină capul, vorbind cu un ton deliberat.

– Relația mea cu domnul Niles?

Strânse ochii, un zâmbet strâmb apărându-i pe buze.

– Cum ți se pare?

Chrissy îl privi fix, apoi vorbi cu voce rigidă.

– Ca și cum voi doi ați fi… împreună, poate?

– Nu fi ridicol. Domnul Niles nu e genul meu.

El se încruntă, negând categoric — iar Chrissy simți o ușurare scurtă și ciudată. Dar ușurare pentru ce? Pentru faptul că omul de serviciu era singur… sau pentru altceva?

Nathaniel se aplecă mai aproape, vorbind în șoaptă.

– E genul tău?

Chrissy se retrase. El acoperi distanța, apucându-l de talie ca să-l tragă spre el.

– Ar fi bine să te oprești. Doar dacă nu vrei să fii găsit plutind în Hudson.

Trupul lui se lipi de al lui Chrissy în timp ce îi șopti:

– Refuz să fac sex cu cineva care aparține deja altcuiva.

Chrissy se zbătu, dar Nathaniel îl ținu strâns, împingându-l pe canapeaua pe care stătuse Koi. Disperat, Chrissy gâfâi:

– Deci, dacă nu face sex cu tine, ce înseamnă el pentru tine? Un prieten?

Nathaniel îi mușcă ușor lobul urechii și îi șopti la ureche:

– E tatăl meu.

– Poftim?!

La auzul acestei revelații, Chrissy a rămas fără vlagă. Profitând de momentul de șoc al lui Chrissy, Nathaniel l-a trântit din nou pe canapea și a repetat:

– Nu m-ai auzit? Domnul Niles este Omega care m-a născut.

Chrissy, uluit dincolo de orice închipuire, uitase că stătea întins pe canapea, privindu-l pe Nathaniel Miller. Pe măsură ce buzele acestuia se apropiau de ale lui Chrissy, nu putea decât să șoptească uimit:

– Tu… ai un tată care te-a născut?!

Sărutul se opri. Tăcerea se așternu din nou. Încet, Nathaniel îl privi, cu neîncredere în ochi.

– Îți dai seama ce ai spus?

Nathaniel se ridică brusc, oftând furios. Chrissy se ridică ușor în șezut, urmărindu-i cu privirea spatele în timp ce acesta ocolea barul și se îndrepta spre dulapul cu băuturi. După o clipă de ezitare, așteptă până când acesta își umplu paharul înainte de a vorbi:

– Nu crezi că a-i spune tatălui tău “Omega” sau a-i folosi numele de familie pare prea distant? “Sau toţi Alfa Extremi sunt aşa?!”

Gândul abia îi trecuse prin minte când Nathaniel trânti paharul pe masă.

– Tata sau tati?

Vocea lui era lentă, întreruptă de pauze deliberate, sau poate din obișnuință.

– Așa fac copiii.

Se opri o clipă, apoi continuă:

– Menținerea acestei distanțe e bună pentru ambele părți.

Chrissy nu înțelegea prea bine ce voia să spună, dar nu era momentul să întrebe mai multe, și nici nu era nevoie. Venise aici cu un singur scop: să afle adevărul despre Anthony Smith.

– Am nevoie de mai multe sugestii, a spus Chrissy, aranjându-și cămașa care îi aluneca de pe umeri.

– Am făcut niște cercetări despre James Barry, am răsfoit dosarele cazului, dar n-am găsit niciun nume cunoscut.

– Mi-am exprimat clar condițiile.

Nathaniel îl privi cu ochii mijiți, iar vocea lui era plină de ironie:

– Răsturnarea imprevizibilă a situației era dramatică, domnule procuror. Așadar, nu va fi nicio recompensă.

Își turnă mai mult vin în paharul gol și îl ridică pentru a închina, dar ochii îi erau plini de ironie. Era clar că acest bărbat era într-o dispoziție foarte proastă. Chrissy își dădu părul la o parte, enervat, încruntându-se. Când s-a alăturat el vreodată cu adevărat acestui joc? Bărbatul tocmai îl începuse, iar el era pur și simplu implicat în el. Dar asta nu însemna că îl va lăsa să-l conducă către capriciul lui pentru totdeauna.

– Domnule avocat!

Chrissy își așeză mâinile pe marginea mesei și se aplecă ușor spre Nathaniel.

– Nu am timp liber să mă joc cu viețile altora. Sunt atât de ocupat încât aș putea muri.

A accentuat în mod deliberat cuvântul “cineva”, apoi a continuat să întrebe cu o încruntare:

– Așadar, fie îmi vorbești serios, fie refuzi categoric. Voi pleca imediat și nu mă voi mai întoarce niciodată. Deci ce ai de gând să faci? a spus Chrissy, așteptând în tăcere un răspuns. Nathaniel Miller își înclină încet paharul, luând o înghițitură mică. Chrissy îi urmări gâtul mișcându-se în timp ce înghițea lichidul de culoarea chihlimbarului. Timpul părea să încetinească, dar el numără în tăcere: 10 secunde. 9 secunde. 8 secunde…

– Mult succes, să nu ne mai întâlnim niciodată.

Așteptarea s-a sfârșit, iar el și-a luat rămas bun cu ironie. Întorcându-se și îndepărtându-se, a avut o mică speranță că va fi chemat înapoi, chiar dacă era doar un moment de ezitare. Dar nu s-a întâmplat nimic.

La naiba.

Abia când a intrat în lift a înjurat în șoaptă.

Din nou de la început…

─ ▪ ─

– Munca excesivă nu-ți face bine, Chrissy.

Terapeutul zâmbi blând, dar Chrissy îi răspunse doar cu o voce obosită:

– Mă simt bine, serios.

– Dar nici lipsa constantă de somn nu e bună.

El a ignorat refuzul lui slab și a continuat. Chrissy a oftat adânc.

– Ai avut coșmaruri în ultima vreme?”

– Care coșmar? Cel cu primul tată? Sau cel cu al doilea tată?

Confruntat cu acea întrebare inconștient ironică, terapeutul a rămas calm:

– Oricare dintre ele e în regulă, sau poate amândouă?

– Ah…

Chrissy oftă din nou. Știa de ce era atât de supărat. Dar dacă ar fi reacționat exagerat în această consultație prețioasă, singurul care ar fi avut de pierdut era el însuși. Hotărând să-și schimbe atitudinea, închise ochii și îi deschise, întins pe canapeaua din sala de consultații, privind fix tavanul.

– Nu am un coșmar. E mai degrabă ca și cum realitatea ar fi devenit un coșmar.

– Ce s-a întâmplat?

Chrissy a tăcut o clipă înainte de a vorbi:

– De curând am redeschis un caz pe care îl credeam închis.

– Încă nu s-a terminat?

– Păi, nu… Nici eu nu știu.

El și-a frecat ochii obosiți și a continuat:

– Sunt complet pierdut. Am revăzut dosarele, m-am consultat alături de colegi, dar nu găsesc niciun indiciu care să-mi lipsească. Amân întâlnirea cu familia victimei…

– Deci ceea ce te îngrijorează acum este doar cazul?

Auzind întrebarea terapeutului, Chrissy se gândi o clipă, apoi răspunse:

– Nu. De fapt, există un bărbat care mă tulbură.

– În ce sens? Dragoste? Sau…

– Nu e vorba de dragoste, îl întrerupse Chrissy.

– Nu mă ocup de prostiile astea.”

În ciuda negării sale categorice, nu a mai putut spune nimic. Observând tăcerea lui Chrissy, terapeutul i-a dat un sfat blând:

– Nimeni nu-ți înțelege sentimentele mai bine decât tine. Trebuie să le exprimi pentru a putea merge mai departe, știi?

Desigur. A auzit toate astea și înainte. Dar era întotdeauna dificil să le spună cu voce tare, chiar și atunci când persoana din fața lui era un terapeut care îi cunoștea cele mai întunecate colțuri ale inimii.

– Ah…

Un alt suspin îi scăpă, purtând o frică de nedescris.

– Odată am vrut să fac sex cu el…

În cele din urmă, reuși să rostească cuvintele de nedescris, iar inima îi bătea cu putere, de parcă era pe punctul de a-i sări din piept. Vinovăția unui criminal îi strângea inima, chinuindu-l. Chrissy își împreună mâinile în fața pieptului, încruntându-se la amintire.

Trebuie să recunosc, mă simt atras sexual de acel bărbat.

– Dar nu aş face sex niciodată cu el.

Chiar dacă înainte făcea mereu același lucru.

Terapeutul părea să-i ghicească gândurile și îl întrebă cu blândețe:

– Îmi amintesc că ai spus odată că o viață sexuală liberă te ajută să te eliberezi de stresul de la muncă și din viață. Atunci de ce nu poți face asta cu acest bărbat?

Înainte de a-l cunoaște, Chrissy a dus o viață nestăpânită. Credea că, spunându-i asta, terapeutul îi va sfătui să se controleze, dar, spre surprinderea lui, terapeutul nu i-a interzis să o facă. La întrebarea evidentă, Chrissy a răspuns ezitant:

– El e un bărbat Alfa Extrem. Așa că… pur și simplu mă las purtat de feromonii lui.

– A… deci așa stau lucrurile.

Terapeutul – și el un Beta, la fel ca şi Chrissy – dădu din cap cu înțelegere:

– Feromonii unui Alfa Extrem pot într-adevăr să afecteze chiar și pe cei de tip Beta, ca noi. Este chiar posibil să apară o mutație… Nu vrei să faci sex cu el pentru că ți-e teamă că s-ar putea întâmpla asta?

– Nu pot spune că nu, a răspuns Chrissy cu reticență.

– Cel mai bine e să te ții departe de el.

– În ce sens?

Chrissy strânse din dinți.

– E un ratat.

Terapeutul îl privi cu o ușoară surprindere:

– Serios? E adevărat că majoritatea unor Alfa Extremi nu au personalități plăcute. Poate că e din cauza genului lor…

Apoi își schimbă tonul:

– În cazul tău, datorită genului părinților tăi, vei fi afectat mai mult. Adică ești mai sensibil decât unii Beta normali născuți din părinți Beta. Știi asta, nu-i așa?

– Nu, dar înțeleg ce vrei să spui.

– Bine.

Terapeutul dădu din cap.

– Dacă ai nevoie, îți pot prescrie un medicament care elimină feromonii. O, și chiar dacă va trebui să te întâlnești din nou cu el, va fi util să iei medicamentul înainte. Te va ajuta să reziști tentațiilor și la multe alte lucruri.

– Nu e nevoie.

Chrissy a continuat să se uite la tavan, gândindu-se în sinea lui: “Nu o să-l mai văd niciodată.”

– Atunci îți voi prescrie niște somnifere.

El își păstră în continuare un zâmbet cald.